Ce trăim în momentul de faţă este o mixtură comunistoidă cu mici pete de democraţie. În aparenţă, avem instituţii democratice, dar dacă este să sapi puţin în profunzime, constaţi că deciziile se iau în cel mai comunist mod cu putinţă. Rezultatul îl cunoaştem, îl simţim dureros în fiecare zi. A avea un job la privat este echivalent în cele mai multe cazuri cu bătaia de joc. Salarii mici şi plătite din an în Paşti, ca să nu mai vorbim de munca de sclav. Alternativa: plecatul în străinătate. O altă Mărie, cu altă pălărie. Tot muncă de sclav, dar plătită puţin mai bine. Dacă rămâi în ţară, mori de foame, dacă pleci în afară, supravieţuieşti, dar îţi pierzi familia şi prietenii. După un sfert de secol de aşa zisă democraţie, cu asta ne-am ales. Criza economică care ne-a lovit este folosită din plin de unii privaţi pentru a justifica salariile de mizerie pe care le plătesc, fără forme legale. La stat angajările se fac în bună măsură pe nepotisme şi influenţă politică, dar avem aşteptări ca lucrurile să meargă bine în administraţie. Nu e de mirare că părinţii noştri îşi doresc cu disperare să ne întoarcem la comunism. Cel puţin atunci totul era pe faţă. Dacă spuneai ceva contra regimului, ajungeai într-un lagăr de muncă. Erai sărac, dar tot îţi mai permiteai un concediu din când în când. Acum dacă spui ceva contra regimului, îţi pierzi jobul, îţi pierzi nevasta, despre care afli că oricum îl plăcea mai mult pe şef decât pe tine şi ajungi finalmente în stradă. Cuvinte ca demnitate sau caracter ar trebuie scoase din dicţionar pentru că nu-şi mai găsesc utilitatea. Acum expresia „a câştiga ceva prin propriile forţe, pe baza cunoştinţelor şi abilităţilor tale” a fost înlocuită cu „a lua cu japca” şi „eşti pe felie, frate!”Cei care se decid să plece în străinătate pentru a face ce ar fi vrut să realizeze în ţară, se duc nu neaparat pentru mai mulţi bani, ci pentru civilizaţie. Sunt acele mici lucruri, ce par nesemnificative, dar care adunate îţi crează o stare de disconfort aproape continuă. Porneşti de dimineaţa, cu dobitocul care ţi-a blocat maşina în parcare, cu mamaia de la blocul învecinat, care hrăneşte hoardele de maidanezi, de ţi-e frică să mai intri şi în propriul bloc, şi cu nebunii din trafic, care te claxonează că mergi pe banda întâi cu viteza regulamentară, când ei „au dreptul” să gonească pe acolo cu 120 de kilometri pe oră. La job trebuie să faci faţă şefului desprins parcă din benzile desenate, care se poartă cu tine ca o cârpă, de frică că îi vei lua locul, uitând, de prost ce este, că a fost numit politic şi doar partidul îl poate zbura de acolo. Dacă te confrunţi cu chestii de genul ăsta timp de o săptămână, nu mai vorbesc de ani de zile, ai tendinţa să o iei pe câmpie şi să nu te mai opreşti. Neavizaţii ar spune „toţi păţim aceleaşi lucruri, pui prea mult la inimă”. Nimic mai greşit. Ăsta e motivul pentru ca ne aflăm în situaţia de astăzi. Când tratezi aberaţiile ca pe lucruri obişnuite, excepţia devine regulă şi ai parte ...de România de astăzi.
