Nu ştiu alţii cum sunt (la colegii din presă mă refer), dar eu, când mă gândesc la începuturile mele în ale ziaristicii şi compar cu ceea ce se petrece azi în acest domeniu, îmi vine să strig precum vecinul Isofache la şedinţa de asociaţie: „Fraţilor, ne mănâncă şobolanii!”. În general, mă feresc să fac paralele între ce a fost şi ce este acum, conştientă că lumea evoluează şi astfel de paralele au doar un rol analitic, ceea ce depăşeşte acest rol fiind doar nostalgii menite să te îndobitocească. Zilele trecute, însă, am parcurs un episod care m-a făcut să privesc puţin în urmă, pentru că... evoluţie-evoluţie... dar parcă suna cam a involuţie. Mă refer la comunicare, şi în special la comunicarea în politică. În era comunicării electronice, în care a-ţi face imagine e mai uşor decât a face o treabă care să justifice capitalul de imagine, ai zice că cei care vor puterea sau o deţin vremelnic pun un accent mai mare pe relaţia cu muritorii de rând, cu presa în special. De acord, presa nu mai e ce-a fost, dar... nici n-a murit, slavă Domnului! Încă mai cad capete în administraţie datorită dezvăluirilor din presă, încă se mai deschid dosare penale datorită dezvăluirilor din presă, aşa că eu zic să nu i se cânte încă prohodul. Dar să revenim la comunicare...
Ceea ce vreau eu să spun în cele ce urmează ar fi putut foarte bine să facă obiectul unui material de presă, o analiză mai exact, privind „aplecarea” politicienilor noştri către menţinerea relaţiei cu presa şi publicul votant. Am observat, însă, că stilul meu de scriere nu prea se portiveşte acestui tip de material. Adică... pot să fac un material bine documentat, cursiv, dar... nu mă pot abţine să nu-mi spun părerea despre subiect, ceea ce nu se prea face la un material pur informativ. Aşa că am ales calea editorialului. Spaţiul acestei rubrici nu-mi permite, însă, să trec prin toate partidele, să scriu despre toţi politicenii, aşa că mă voi referi strict la cele două evenimente care m-au determinat să abordez acest subiect. Voi vorbi, deci, despre „factorul declanşator” al indignării mele privind modul în care comunică politicienii cu presa. Prima referire este la PMP, care a avut duminică un eveniment la Galaţi. Despre care noi nu am scris, dintr-un simplu motiv: deşi aflaserăm de eveniment (de pe Facebook şi de la colegii din presă), am decis că nu vom scrie nimic despre asta, deşi am avut reporteri acolo, pentru că... nu am fost invitaţi. Deci: dragă PMP Galaţi, ziarul nostru are un site, unde gaseşti adrese de mail şi numere de telefon; îţi recomand adresa de mail a redacţiei, deoarece conducerea acesteia este cea care decide cine este reporterul acreditat; nu aţi cerut acreditare, aşa că, din punctul nostru de vedere, nimeni de la noi nu se află în relaţie cu organizaţia dv., domnule proaspăt preşedinte; relaţiile unui politician cu unul sau altul dintre reporteri nu înseamnă relaţia cu organul de presă decât dacă relaţia a demarat firesc, pornind de la o cerere de acreditare. Asta e cu PMP Galaţi, pe ai cărei reprezentanţi îi aştept cu drag să mă contacteze, dacă au plăcerea. Dacă nu... să facă politică pe Facebook, în grup închis. Şi acum să trec la alt partid: PSD. Ceea ce am scris mai sus e valabil şi pentru PSD, care ne anunţă doar de unele evenimente, de regulă contactând un reporter sau altul, după prietenii sau după liste vechi de contacte, când e atât de uşor să suni sau să trimiţi un mail la redacţie! Dovada: zilele trecute am primit un mail de la Organizaţia de Tineret, care, de când are un nou preşedinte, pare să aibă şi altă abordare. Una cam... comunistă, dacă vreţi părerea mea, dar... o bilă albă pentru că au ştiut cum să-şi popularizeze un eveniment. Şi mă voi opri aici, din lipsă spaţiu pentru această rubrică, deşi... măcar puţin aş vrea să scriu despre PDL, care face aceeaşi greşeală ca PMP. Slavă Domnului, s-ar putea ca cei de la PNL să-i înveţe ce şi cum!
