Zilnic, în România se consumă o dramă colectivă, a celor care i-au văzut plecaţi pe cei dragi pe alte meleaguri pentru că aici nu şi-au găsit un loc de muncă decent. Deunăzi un vecin mi s-a destăinuit cu lacrimi în ochi că plânge după fetele lui plecate în Spania şi Italia. Au avut o mică afacere în Galaţi, dar, aşa cum se întâmplă adesea în ultimul timp, a dat faliment, iar acum se gândeşte şi el să plece pentru o perioadă în afară, ca să strângă nişte bani.
Dacă stau să mă gândesc, nu cred să am vreo cunoştinţă care să nu aibă cel puţin un membru de familie plecat în străinătate pentru că aici nu şi-a găsit rostul, ceea ce spune multe. Vorbim deja de un fenomen, iar la Galaţi este o problemă socială, care se va transforma cât de curând în bombă socială. Cu combinatul care se clatină şi alte firme mari afectate şi ele de criză, bună parte din tineri şi persoanele de vârsta a doua din oraş vor pleca cât de curând fie în alte zone ale ţării mai primitoare economic, fie cel mai probabil în ţări ale Uniunii Europene, pe un salariu de la 1.000 de euro în sus. Mulţi condamnă demolarea chioşcurilor din urbea noastră, care asigurau, de bine, de rău, ceva locuri de muncă pentru gălăţeni, dar adevărul e pe undeva la mijloc. Locuri de muncă erau, dar la negru în bună măsură, aşa zişii patroni le plăteau nişte bani la sfârşitul lunii, fără să achite şi contribuţiile către bugetul de stat. Pe de altă parte, nici autorităţile locale nu au acţionat tocmai corect în această problemă, în condiţiile în care au fost demolate numai o parte dintre chioşcuri, iar altele au răsărit suspect la scurt timp după încheierea operaţiunii şi în exact aceleaşi locuri. Regula dublei măsuri face în continuare legea în urbea noastră şi cât timp se va întâmpla asta, nimic bun nu se poate dezvolta pe o astfel de fundaţie.
Suntem un oraş plin de paradoxuri, pentru că, în condiţiile de care aminteam, gălăţenii au totuşi timp şi mai ales bani ca să se judece pentru tot soiul de tâmpenii. Medierea nu este şi nu cred să fie nici pe viitor o alternativă viabilă pentru o anumită categorie de justiţiabili, al căror unic scop este să-şi vadă adversarul la pământ, umilit în faţa judecătorului şi a asistenţei din sala de judecată. Aşa se face că avem zeci de mii de procese deschise pentru tot soiul de mici răzbunări personale şi probleme inventate, ceea ce face cu atât mai necesară introducerea unor taxe pentru abuzul de drept. Este normal ca accesul la justiţie să fie liber şi neîngrădit, dar la fel de adevărat este şi ca cei care abuzează de acest drept să plătească din buzunarul propriu derapajele de la normalitate. Este o stare de neputinţă, ce porneşte de la mentalitatea celor care ne conduc, care prin ce spun şi mai ales fac, nu oferă alternative celor mulţi, cel puţin nu unele care să nască speranţă în ceva mai bun. Dacă adăugăm şi corupţia, aproape generalizată, la toate cele amintite, ajungi să crezi că este cât se poate de firesc să o apuci încotro vezi cu ochii dacă vrei să faci ceva cu viaţa ta.
