De multe ori mi-am exprimat convingerea că noi, românii, reprezentăm o naţie specială, dăruită de Dumnezeu. Pe lângă o ţară superbă cu relief, faună şi floră diversificate, din când în când genialitatea se exprimă, în foarte multe domenii.
Astăzi mă voi opri asupra uneia dintre trăsăturile neplăcute ale naţiei noastre. O voi intitula „jigodism”, incluzând aici multe din tarele care ne împiedică să evoluăm: invidia, perfidia, lipsa loialităţii, mai exact trădarea, lipsa cuvântului, a onorabilităţii, lenea pur şi simplu ş.a.. Jigodia bipedă este des răspândită în întreaga noastră societate, şi se consideră „cool”. Zbiară la colegi crezând că intimidează pe careva, după care îşi justifică proasta creştere cu diferite chestiuni care „l-ar altera” independent de voinţa sa, aşa, pur şi simplu din exterior. Că el sau ea nu ar vrea să fie o creatură respingătoare, dar pur şi simplu, care va să zică – Al Dracului scocietate! – îl/o împinge la aşa ceva. Jigodia înfinge cuţite pe la spatele colegilor, considerând că dacă a pupat dosuri şi s-a gudurat de nu a mai putut pe lângă cei cu funcţii de conducere este grozav/grozavă. Aceeaşi jigodie îi sapă pe alţii pentru a le lua joburile, veniturile şi în genere trec prin viaţă urmaţi de ura şi dispreţul celor din jur. Dar ei se simt minunat, considerându-se invincibili! Dacă faci niţeluş „Bu!” în faţa acestor jigodii le vezi adevărata lor valoare, căci în faţa unui „BU!” al sorţii nu au vreo şansă reală să supravieţuiască de-a binelea.
Jigodiile se regăsesc în toate mediile sociale şi profesionale, inclusiv în politică, administraţie. Lipsa onorabilităţii, a iubirii pentru această ţară, a simţului responsabilităţii, ne duc în celebra „sapă de lemn” românească, pe noi ca naţie, timp în care cei cocoţaţi în poziţii tot mai bune din care pot spolia acest popor o fac fără vreo clipă de ezitare, un strop de mustrare a conştiinţei lor mizere şi întunecate.
Zâmbesc în această clipă, amintindu-mi că cineva m-a acuzat că aş fi comunistă. Din punctul de vedere, nu doar al meu, ci al raţionalităţii, al bunului simţ şi al noţiunilor macroeconomice, o ţară prosperă îmbină armonios teoriile liberale de piaţă cu cele care susţin măsuri de protecţie socială. Adică este nevoie de politici naţionale care să încurajeze dezvoltarea sectorului privat, generator de capital la bugetul de stat suficient încât să susţină atât măsuri sociale, cât şi componente vitale unei societăţi – învăţământ, sănătate, apărare, justiţie – dar şi componente economice care nu aduc profit mare, sau consumatoare de capitaluri foarte mari, de care societatea are nevoie.
Iar eu nu am o culoare - galbenă, roşie, portocalie, albastră ori o alta confiscată de politruci. Meseria de jurnalist m-a ales, şi nu eu pe ea, căci eu o fac aşa, cu pasiunea ce izvorăşte prin condeiul/tastatura calculatorului, nu pentru că un patron m-a făcut jurnalist, ci pentru că aşa a fost să fie... Aşa a vrut Creatorul... să pună în mine un amestec de calităţi şi defecte...
