Chestiuni disparate, dar importante, ne bombardează în aceste zile. Unele influenţează destinul naţiei, bunul mers al ţării.
Preşedintele ne-a ţinut discursuri despre economie, fără să fie economist. Subiectul ar fi trebuit abordat de ministrul Economiei, în condiţiile în care ministrul de resort ar fi fost un redutabil economist, şi nu un ilustru necunoscut care a ştiut ce dosuri de prin partid să pupe, şi pe lângă cine să se gudure.
Dominique Strauss Kahn a fost lovit de o dublă neşansă: aceea de a fi produsul unei societăţi libertine, coroborat cu faptul că l-a apucat damblaua năravului prost tocmai în una din ţările care se declară excesiv de puritană. Acum nu ştiu ce trebuie să ne pună mai mult pe gânduri – faptul că importantul ex-boss al Fondului Monetar Internaţional apreciază femeile ca fiind nişte hălci de carne fără drept de opţiune asupra propriilor fiinţe, şi un astfel de individ dictează politici pentru diferite state ale lumii care au intrat în colaps financiar tocmai urmare a colaborării cu FMI, sau faptul că angajaţii FMI dovedesc o zgârcenie atât de mare încât se încalţă cu pantofi rupţi. Atare indivizi este firesc să îşi propună aducerea în aceeaşi situaţie a unei naţii întregi care are ghinionul să îşi lege destinul de ei. Românii nu au fost întrebaţi dacă vor să umble cu pantofii găuriţi pe drumurile patriei, dar uite că unii cam asta hotărăsc. A fost tăiată şi speranţa celor care aşteptau anii electorali pentru pomenile umilinţei, în care politicienii diferitelor partide încercau să le cumpere voturile contra unui kilogram de făină, ulei, ori alte alimente. Preşedintele a decretat sus şi tare că s-a tăiat robinetul pomenilor electorale. Mai vedem noi, dar fie!
O altă chestiune de-a dreptul arzătoare este extinderea absenţei bunului simţ. Nu mi-aş fi putut imagina vreodată că voi scrie despre acest lucru, însă extinderea acestei tare mă obligă să îi mobilizez pe cei cu bun simţ. Din păcate nu mă refer acum la faptul că românii nu mai simt nevoia să fie eleganţi, manieraţi, sau cine ştie ce chestiuni subţiri. Aduc în discuţie un obicei pe care copiii îl învaţă în primii ani de viaţă, şi pe care tot mai mulţi concetăţeni au hotărât să îl anuleze: spălatul şi utilizarea antiperspirantelor. Nici sărăcia, nici absenţa apei calde şi nici frigul care uitase să mai plece nu justifică miasmele pe care tot mai mulţi gălăţeni le răspândesc fără jenă în jurul lor. Copiii mici care vin la şcoală cu unghiile şi urechile murdare, şi în genere niţeluş cam jăpaţi primesc avertismentele cadrelor didactice, iar colegii lor îi ocolesc o vreme, până când încep să îşi schimbe obiceiurile. Mă întreb, de ce nu are aceeaşi atitudine şi comunitatea noastră? De ce o majoritate de oameni care şi-au însuşit bunele obiceiuri legate de „cei şapte ani de acasă” nu îi apostrofează pe cei care le rănesc simţul olfactiv? Chiar, ce-ar fi dacă le-am spune acestora pur şi simplu să se spele, sau să rămână acasă?!
