Da, şi de data asta a fost chiar un sfârşit al lumii haios, plin de veselie. Lumea se distra, unii de teamă ca nu cumva să nu mai apuce să aibă parte de vreun alt bairam, alţii doar ca să facă haz de prevestirile pensionarului new-yorkez travestit în pastor al apocalipsei. Alţii, ce-i drept mult mai puţini la număr, aşteptau cu sufletul la gură salvarea mai mult sau mai puţin divină promisă de propovăduitorul de pe afişele care invadaseră chiar şi străzile româneşti. În linii mari, însă, se pare că sfârşitul lumii a considerat că nu e prea băgat în seamă de popor, aşa că a preferat să treacă neobservat. Mai ales că, fiind vorba de o sâmbătă, zi de odihnă şi distracţie prin excelenţă, cei mai mulţi dintre românaşi au preferat să aştepte apocalipsa în faţa grătarului cu mititei, lângă o bere rece, ori pe malul gârlei, la o partidă de pescuit. Şi, dintr-un anumit punct de vedere, reacţia lor era una normală. Ce atâta tevatură cu venirea apocalipsei, ce atâta vâlvă cu sfârşitul lumii aşa cum o ştim? Ceva-ceva tot o să rămână, măcar pentru ca generaţia actuală să aibă unde să se aciueze. Că despre urmaşi, fiecare cu treaba lui, să se descurce cum poate.
Iar o asemenea atitudine este definitorie pentru o naţie care trăieşte un „sfârşit al lumii” în fiecare zi. Pentru că românii o duc, mai toţi, de azi pe mâine, fiecare zi fiind o luptă crâncenă pentru supravieţuire în faţa avalanşei de taxe şi impozite, în faţa noianului de facturi de valori apocaliptice, în faţa birocraţiei de talie cosmică.
Am învăţat să trăim pe pielea noastră „apocalipsa” cea de fiecare zi, de vreo trei sferturi de veac ne succedem, generaţie de sacrificiu după generaţie de sacrificiu, fără speranţa că situaţia se va îmbunătăţi prea curând. Am ajuns să fim un popor care munceşte nu pentru a duce un trai decent, ci pentru a putea să-şi plătească facturile şi să-şi cumpere ceva de mâncare, să-şi achite ratele la bancă pentru a nu fi dat afară din casă, să renunţe la medicamente pentru a avea bani de pâine.
Iar acest lucru este recunoscut nu de vreun „propovăduitor” panicard, ci de organisme financiare cu ştaif, care se bazează pe studii extinse pentru a afirma asemenea lucruri. Numai guvernanţii ne tot aburesc cu relansarea economieie, care aşteaptă după colţ, cu angajările pe bandă rulantă, de ai crede că toată ţara a devenit un imens şantier, cu creşterea vionicească a nivelului de trai, mai abitir ca la suedezi ori sud-coreeni. Evident că nimeni nu-i mai crede, dar asta nu schimbă deloc situaţia în care ne aflăm.
Iar până se va schimba ceva, pe ici-pe colo, prin punctele esenţiale, rămâne să mai aşteptăm viitorul sfârşit al lumii. În 2012, în 2013, numai an electoral să fie. Că altfel, ăia care ar trebui să păţească ceva la o eventuală apocalipsă o să fie, ca de obicei, pe la shopping prin Dubai ori în vacanţă în Maldive. Şi pe acolo sfârşitul lumii nu trece aşa des...
