Prăbuşirea, din ce în ce mai accentuată, a actualului sistem financiar este doar una dintre crizele care ne dau coşmaruri de prea multă vreme. Pentru că acum nu mai putem spune că avem o criză doar într-un singur domeniu ci că avem crize, una peste alta, sau una din alta, în prea multe locuri. E o criză profundă privind încrederea în mai tot ce înseamnă capacitate a unor instituţie de a rezolva efectiv problemele populaţiei. Nu ne confruntăm doar cu o criză a banilor, ci încet-încet încep să apară situaţii de criză a resurselor, a unora dintre cele mai importante. E o criză de identitate a celor care parcă nu îşi mai găsesc locul într-o lume în care regulile se schimbă atât de repede şi cu o atât de mare lipsă de logică. Pe la noi, prin România, pe lângă crizele importate ca efect al globalizării, avem propriile crize. Cea a unui sistem medical de care s-ar teme oricine, şi asta nu doar ca prestaţie a actului medical, cât şi prin prisma unei crize care apare tocmai din faptul că personalul medical bun, pur şi simplu, nu îşi mai găseste motiv de stat în ţară. Iar cu un personal mai slab pregătit, demotivat şi suprasolicitat, ce lucrează într-un sistem subdotat şi subfinanţat, se va putea numi noroc dacă cineva scapă cu viaţă. E o foarte mare posibilitate ca întoarcerea spre alte metode alternative să pară a fi mai sigură.
Suntem şi în plină criză a sistemului de învăţâmânt în care, la fel, lipsa de motivare combinată cu lipsa de sprijin a societăţii şi lipsa oportunităţilor locale dau un cocktail mortal, care pur şi simplu goleşte România de prea multe valori. Iar cele care rămân se luptă uneori cu morile de vânt ale incompetenţei şi nepotismului şi ajung fie să treacă de partea sistemului în criză evidentă, fie să se plafoneze.
E criză până şi de omenie la noi, deşi nici bisericile, nici aşezămintele în care trebuie preaslăvite calităţile care fac din om cu adevărat om nu duc lipsă de bani, dar uneori nu doar lipsa de bani poate crea o criză. E drept că de la lipsa de bani pot apărea o grămadă de situaţii de criză care, la rândul lor, generează alte incidente similare şi intrăm într-un cerc vicios al crizelor... de orice pentru orice, cerc vicios din care nu ştiu dacă ştim să mai şi ieşim. Cel mai grav e că într-un loc în care totul cade ca un domino atunci mai apare o criză. Cea a curajului că mai avem capacitatea să rezolvăm tot.
