Am citit ieri o ştiruţă, rătăcită pe undeva, prin paginile unui buletin de ştiri al unei agenţii de presă, în care se zicea că japonezii ăia care au trecut, mai mult sau mai puţin greu, peste dezastrele care le-au lovit ţara în martie anul acesta au adunat şi au predat autorităţilor peste 78 de milioane de dolari, găsiţi printre dărâmăturile rămase după tsunami şi prin seifurile purtate de ape. Evident, pentru că vorbim de Japonia şi de japonezi, majoritatea acestor bani a fost returnată proprietarilor, câţi dintre aceştia au fost găsiţi, în viaţă, până acum. Este un exemplu de onestitate şi de spirit civic. Al lor, cei de la Soare-Răsare.
Şi mi-am mai amintit un exemplu de, să-i spunem, civism, deşi eu unul l-aş considera de normalitate administrativă. În Belgia, discuţiile purtate în principalele partide pentru formarea unui guvern se desfăşoară, fără rezultat, de mai bine de un an. Cu toate acestea, structurile autorităţii de stat îşi continuă lucrul fără niciun fel de sincopă, iar cetăţenii nu trebuie să aştepte până la sfântu-aşteaptă ca să-şi rezolve cine ştie ce problemă care implică administraţia locală sau naţională. Adică poliţia îşi vede de patrulări, funcţionarii primăriilor îşi fac conştiincios treaba în spatele ghişeelor, personalul medical continuă să îngrijească bolnavii, transporturile merg în continuare, salubritatea ridică la fel ca şi până acum gunoiul, pe scurt toate lucrurile merg ca de obicei. Ai spune că belgienii nu se sinchisesc de faptul că nu au guvern pentru că nici nu i-au simţit vreodată lipsa ori, dimpotrivă, imixtiunea în viaţa de zi cu zi a locuitorilor ţării. Cum spuneam şi ceva mai înainte, la ei se poate.
Ehei, când vine vorba de „la noi”, treaba nu mai merge ca pe roate. Mai bine zis, nu mai merge deloc. Ia închipuiţi-vă ce ar însemna pentru Românika noastră balcanico-mioritică să ne trezim într-o zi fără onor-governul nostru cel de toate zilele. Păi, am sări în aer! La figurat, desigur, însă tot am sări. Cum să mai funcţioneze ceva în ţărişoara asta dacă n-ar mai exista „capul” care să zică ce şi cum, dacă n-ar fi nimeni care să trimită în stânga şi-n dreapta cele indicaţii preţioase, care să facă programe peste programe şi planificări peste planificări, după care să funcţioneze toate cele necesare unui stat care trăieşte eterna tranziţie la democraţia originală de la noi. Nu că toate aceste dovezi de „muncă pentru ţară” ar avea şi o finalitate tangibilă pentru românul de rând, dar ce contează, dacă politica e în tot şi-n toate, e clar că fără ea nici nu am îndrăzni să existăm! Căci dacă „la ei”, la japonezi, de exemplu, s-a putut repara o austradă în patru zile, „la noi”, la români, ne chinuim să construim o austradă de douăj' de ani, evident, fără folos. În schimb, dacă la ei a devenit un obicei ca miniştrii Transporturilor să-şi ceară scuze pentru că trenurile au întârziat, într-un an, vreo două minute, la noi garniturile feroviare întârzie tot mai mult pe zi ce trece, deşi rămân din ce în ce mai puţine, iar miniştrii Transporturilor ridică nonşalant din umeri, zicând „asta e...”. Asta e, „la noi” e altfel.
