În ultima şedinţă a Consiliului Judeţean s-a pus problema construirii unui nou spital în oraşul nostru. Trecută regulamentar pe ordinea de zi, propunerea a fost votată rapid, printr-o simplă ridicare de mână, de toţi cei 32 de consilieri prezenţi la şedinţă.
Te-ai aştepta ca după ce proiectul a fost votat să fie pus şi în practică. Ei bine, lucrurile merg, ca de obicei, pe principiul românesc. Un spital nou, care să-i primească pe bolnavi cu uşile deschise, într-un mediu curat şi fără miros înţepător, este de domeniul fantasticului. Hârţogăraia impusă de legislaţia românească şi lipsa banilor ne trezesc instantaneu şi ne aduc aminte de faptul că de la „a spune” şi până la „a face” e cale lungă. Nici măcar preşedintele CJ, doctorul Nicolae Bacalbaşa, nu crede că proiectul unui noi spital va prinde contur în viitorul apropiat. De profesie medic, cunoscător al situaţiei din spitalele gălăţene, Bacalbaşa a spus clar că CJ-ul va pune la dispoziţia oricui este dispus să investească 100 de milioane de euro în terenul necesar construcţiei noului spital. Dar, cum în România investiţiile sunt pe cale de dispariţie, speranţa că cineva îşi doreşte să îşi cheltuie banii pe un spital este ca şi moartă. Poate ar fi mult mai uşor pentru toată lumea ca CJ-ul să se ocupe măcar de renovarea spitalelor existente. Asta ar costa mult mai puţin şi ar fi rezolvat mult mai repede. Este adevărat, de ce să nu recunoaştem, că avem nevoie de spitale. Şi pentru această afirmaţie există argumente suficiente. Să ne amintim doar de perioadele în care la Galaţi bolnavii ajungeau să stea câte doi în pat. Sau de situaţia în care bolnavii au plecat acasă cu o altă boală decât cea cu care au venit la internare şi asta pentru că erau obligaţi să stea în cameră cu oameni suferinzi de boli transmisibile pe calea aerului. Exemplele de acest gen pot continua. Situaţiile prezentate mai sus te duc cu gândul şi la personalul medical. Îi poţi oare învinovăţi pe medic şi asistenţi că se comportă aşa cum o fac în prezent? Poţi condamna o asistentă că e nervoasă şi tună şi fulgeră pe holurile spitalului după ce a descoperit că nu are o seringă să facă tratamentul unui bolnav? Sau îl poţi condamna pe medicul de la UPU că nu e cu zâmbetul pe buze când vorbeşte cu bolnavii, dacă ai afla că şi-a petrecut garda stând în curentul produs de uşile de la intrare, care nu se închid? În aceste condiţii mai poate cere cineva un spital nou? Sau, punând punctul pe „i”, în condiţiile în care statul închide spitalele deja existente, de ce am visa la o unitate spitalicească nouă? Poate dacă s-ar investi mai întâi în unităţile spitaliceşti deja existente şi personalul medical ar avea o altă tragere de inimă atunci când vine la muncă. Şi ar trata, logic, şi bolnavii altfel. Asta în cazul în care au şi cu ce să îi trateze. Dar, acesta este un alt subiect, devenit deja tabu.
