E cel care, oricât de greşite ar fi deciziile luate de cei care ne conduc viaţa, oraşele, ţara ori chiar locul unde muncim, spune invariabil „mie nu îmi pasă; ce, altfel ar fi mai bine?”. Crede mereu că orice li s-ar întâmpla rău celor din jur, nu îl poate atinge pe el şi nu vrea niciodată nicio schimbare, mergând pe principiul, repetat obsedant, „mie nu îmi pasă”. Nu votează de obicei pentru că „mie nu îmi pasă”, iar dacă o face, invariabil îşi menţine aceleaşi opţiuni, oricât de greşite vor deveni de-a lungul timpului. Cât despre opinii referitoare la situaţii generale, la fel, cetăţeanul cu pricina adoptă aceeaşi tehnică. Lui nu îi pasă.
Pleacă medicii sau nu vor să lucreze în anumite specializări mai „riscante”? E veche povestea, veţi zice. Oare lucrul pare la fel de lipsit de importanţă dacă într-unul dintre spitalele care duc lipsă de anestezişti, să spunem, pacientul care moare fiindcă nu a avut cine să îi facă anestezie e cineva apropiat? Pleacă poliţişti şcoliţi cu cheltuială şi, culmea, o fac pentru că pot câştiga de zeci de ori mai bine în alte ţări, pe alte munci necalificate? Tot veche e. Dar când nu sunt destui poliţişti pe stradă sau nu ajung destul de repede acolo unde ar fi nevoie de ei, tot veche va părea ştirea când cel direct implicat, cel aflat la nevoie, eşti tu? Pleacă paramedici, personal specializat din Urgenţe, pleacă informaticieni, pleacă tinerii ce ar putea deveni „genii”? Tot veche a devenit povestea, dar oare la fel de lipsită de importanţă va fi când din lipsa cuiva care ştie să îşi facă bine treaba va avea cineva apropiat de suferit? De obicei, când efectul care a fost generat are o cauză ce pare a fi ceva îndepărtat, ceva de genul „nu îmi pasă mie”, „nu mi se poate întâmpla mie”, atunci lumea nu prea reacţionează. Domină opiniile gen „nu au decât să plece, eu nu am nevoie de...”. Dar dacă nu eşti miliardar, politician sau super-funcţionar la stat ori Guvern, e posibil ca acest „mie nu îmi pasă” să nu fie adevărat. E posibil ca atunci când sănătatea sau viaţa cuiva apropiat sau chiar a lui va fi pusă în pericol de golurile lăsate în urmă de cei care pleacă şi tot pleacă, cetăţeanul „mie nu îmi pasă” să îşi reconsidere opinia. Dar atunci va fi prea târziu.
Pleacă medicii sau nu vor să lucreze în anumite specializări mai „riscante”? E veche povestea, veţi zice. Oare lucrul pare la fel de lipsit de importanţă dacă într-unul dintre spitalele care duc lipsă de anestezişti, să spunem, pacientul care moare fiindcă nu a avut cine să îi facă anestezie e cineva apropiat? Pleacă poliţişti şcoliţi cu cheltuială şi, culmea, o fac pentru că pot câştiga de zeci de ori mai bine în alte ţări, pe alte munci necalificate? Tot veche e. Dar când nu sunt destui poliţişti pe stradă sau nu ajung destul de repede acolo unde ar fi nevoie de ei, tot veche va părea ştirea când cel direct implicat, cel aflat la nevoie, eşti tu? Pleacă paramedici, personal specializat din Urgenţe, pleacă informaticieni, pleacă tinerii ce ar putea deveni „genii”? Tot veche a devenit povestea, dar oare la fel de lipsită de importanţă va fi când din lipsa cuiva care ştie să îşi facă bine treaba va avea cineva apropiat de suferit? De obicei, când efectul care a fost generat are o cauză ce pare a fi ceva îndepărtat, ceva de genul „nu îmi pasă mie”, „nu mi se poate întâmpla mie”, atunci lumea nu prea reacţionează. Domină opiniile gen „nu au decât să plece, eu nu am nevoie de...”. Dar dacă nu eşti miliardar, politician sau super-funcţionar la stat ori Guvern, e posibil ca acest „mie nu îmi pasă” să nu fie adevărat. E posibil ca atunci când sănătatea sau viaţa cuiva apropiat sau chiar a lui va fi pusă în pericol de golurile lăsate în urmă de cei care pleacă şi tot pleacă, cetăţeanul „mie nu îmi pasă” să îşi reconsidere opinia. Dar atunci va fi prea târziu.
