Gata, am rezolvat-o şi pe asta! După ce i-am aşteptat vreo jumătate de veac şi mai bine, salvatorii noştri de peste gârla cea mare au poposit, în sfârşit, pe malurile Dunării, mai la vale, undeva în Oltenia. Oameni ospitalieri, cei din Deveselu au pregătit deja pâinea, sarea, prazul şi zaibărul, numa' să aibă ce mânca şi ce bea musafirii cei de seamă. Şi cum să nu facă aşa ceva, dacă însuşi şeful statului, vajnicul matelot Traian, a încălecat pe-un microfon şi-o cameră de luat vederi şi a anunţat cu voce gravă, retransmisă pe mai toate posturile tv, că gata, de-acum înainte putem dormi liniştiţi (ca într-o veche şi amintitoare de necazuri reclamă), că americanu' ne veghează cu Patriotul lui, şi n-o să lase pic de rachetă teroristă să ne pice în scăfârlie.
Ca bonus, după ce le vom ceda baza aeriană de la Deveselu, le-am oferit şi o bucată din portul Constanţa şi aerodromul de la Kogălniceanu, că doar n-o să voiajeze bieţii soldaţi ai Unchiului Sam neîntrerupt atâtea mii de kilometri, fără să se hodinească o ţâră. În fine, la Kogălniceanu se fâţâiau americanii de ani buni, nu doar de azi-de ieri, dar ce mai contează un amănunt amărât ca ăsta.
Ei, şi-acum să mai lăsăm basmul cu feţi-frumoşi cu dungi şi stele şi să ne întoarcem la ale noastre. Adică la ce înseamnă, concret, decizia de a amplasa componente ale scutului antirachetă în ţara noastră. La o primă vedere, fără să stăm şi să calculăm prea mult implicaţiile politice ale actului respectiv, nu prea înseamnă nimic. România n-a câştigat de pe urma scutului nici eliminarea vizelor de călătorie în State, nici vreun ajutor economic neraqmbursabil de cine ştie câte miliarde de dolari, nici vreo investiţie majoră de-a americanilor în infrastructura locală sau naţională (e suficient să ne uităm la bechtelii care se fac că construiesc de două cincinale o autostradă). Nu, singurul capitol la care am punctat este, după unii, cel de imagine externă. Adică, vezi dragă-Doamne, cum au zis americanii că l-au terminat pe bin Laden, cum am sărit şi noi cu o şedinţă-fulger a CSAT şi am hotărât să le punem la dispoziţie bravilor noştri aliaţi din NATO „infrastructura strategică” de la Deveselu - în fapt o unitatea dezafectată de aviaţie, dotată acum doar cu halcă generoasă de teren şi unde îşi duc viaţa cei câţiva militari rămaşi în urma reformei armatei după chipul, asemănarea şi voia lui Tanti Alianţa Nord-Atlantică.
În concluzie, ca să mai ieşim şi noi pe scena politichiei mondiale, am zis repede „da” şi am purces la executarea comenzilor primite de la americani. E drept, ca să ne păstrăm, măcar aparent, obrazul de aliaţi egali (hm...), am anunţat şi că şef peste tribul uniformelor „star and stripes” va fi un oltean neaoş de-al nostru, care probabil că va face instrucţie cu alde Sam, Bill, John ori Mike pe ritm de ciuleandră şi cu biciuşca de praz la îndemână.
Cu ce rămânem, însă, de pe urma acestei mişcări de imagine, nu se ştie, dar e destul de uşor de anticipat: pentru americani, românii vor fi în continuare ce-au fost şi la fel ca şi până acum, adică nişte băieţi numa' buni de trimis prin Afganistan şi Irak, să moară în locul altora şi să strige fericiţi „Da, să trăiţi, ne simţim blagosloviţi!”. Amin.
Ca bonus, după ce le vom ceda baza aeriană de la Deveselu, le-am oferit şi o bucată din portul Constanţa şi aerodromul de la Kogălniceanu, că doar n-o să voiajeze bieţii soldaţi ai Unchiului Sam neîntrerupt atâtea mii de kilometri, fără să se hodinească o ţâră. În fine, la Kogălniceanu se fâţâiau americanii de ani buni, nu doar de azi-de ieri, dar ce mai contează un amănunt amărât ca ăsta.
Ei, şi-acum să mai lăsăm basmul cu feţi-frumoşi cu dungi şi stele şi să ne întoarcem la ale noastre. Adică la ce înseamnă, concret, decizia de a amplasa componente ale scutului antirachetă în ţara noastră. La o primă vedere, fără să stăm şi să calculăm prea mult implicaţiile politice ale actului respectiv, nu prea înseamnă nimic. România n-a câştigat de pe urma scutului nici eliminarea vizelor de călătorie în State, nici vreun ajutor economic neraqmbursabil de cine ştie câte miliarde de dolari, nici vreo investiţie majoră de-a americanilor în infrastructura locală sau naţională (e suficient să ne uităm la bechtelii care se fac că construiesc de două cincinale o autostradă). Nu, singurul capitol la care am punctat este, după unii, cel de imagine externă. Adică, vezi dragă-Doamne, cum au zis americanii că l-au terminat pe bin Laden, cum am sărit şi noi cu o şedinţă-fulger a CSAT şi am hotărât să le punem la dispoziţie bravilor noştri aliaţi din NATO „infrastructura strategică” de la Deveselu - în fapt o unitatea dezafectată de aviaţie, dotată acum doar cu halcă generoasă de teren şi unde îşi duc viaţa cei câţiva militari rămaşi în urma reformei armatei după chipul, asemănarea şi voia lui Tanti Alianţa Nord-Atlantică.
În concluzie, ca să mai ieşim şi noi pe scena politichiei mondiale, am zis repede „da” şi am purces la executarea comenzilor primite de la americani. E drept, ca să ne păstrăm, măcar aparent, obrazul de aliaţi egali (hm...), am anunţat şi că şef peste tribul uniformelor „star and stripes” va fi un oltean neaoş de-al nostru, care probabil că va face instrucţie cu alde Sam, Bill, John ori Mike pe ritm de ciuleandră şi cu biciuşca de praz la îndemână.
Cu ce rămânem, însă, de pe urma acestei mişcări de imagine, nu se ştie, dar e destul de uşor de anticipat: pentru americani, românii vor fi în continuare ce-au fost şi la fel ca şi până acum, adică nişte băieţi numa' buni de trimis prin Afganistan şi Irak, să moară în locul altora şi să strige fericiţi „Da, să trăiţi, ne simţim blagosloviţi!”. Amin.
