Convenţii sociale încalcate fără jenă, proşti, leneşi şi hoţi daţi drept modele, frustrări imense ale ”proştilor” care muncesc şi apoi, ca rezultat, nu doar o multitudine de ”fiere” ci şi o sumedenie de boli de nervi. O să spuneţi că nu e nimic ilogic în a te lovi nevoza sau depresia ori dorinţa legitimă de a-i trage unuia care merită măcar un dos de palmă în situaţia în care vezi că, de la nivel înalt, orice e permis, cât mai ilegal şi mai imoral, pentru a fi considerat ”stâlp al societăţii”. ”E viaţa grea” sau ”Nu am aia şi ailaltă, deşi eu am jucat corect şi, potrivit convenţiilor sociale, nu aşa trebuia să se termine jocul”. Poate ne-am spus măcar o dată, într-o formă sau alta, aşa ceva. Dar poate că întreaga situaţie e privită dintr-un punct greşit de vedere. Cel puţin aşa mi-a demonstrat un domn doctor psihiatru, care, din una în alta, mi-a arătat că poate privim noi acum greşit situaţia şi că, până la urmă, totul nu e decât o problemă de adaptare la condiţiile, vitrege ce-i drept, de trai. De exemplu, dacă nouă ni se pare greu să trăim fără siguranţa zilei de mâine - spunând „noi” nu mă refer la politicieni şi regi ai asfaltului ori bugetari de lux - ar trebui să ne întrebăm cât de grea li se părea viaţa unor creştini în epoca romană în care creştinismul era cam echivalent cu o moarte de 5 stele în arenă, în cel mai fericit caz. Posibil ca ameninţărilor din aceea perioadă să le găsim echivalente acum? De exemplu, posibila crucificare să fie echivalentă cu, să spunem, ameninţarea băncii că îţi ia casa când ai trei copii şi tu cu nevasta aţi ajuns şomeri iar rude nu aveţi? Sau mai degrabă ar fi echivalentă cu morţile ”cu zile” din spitalele transformate în locuri de cerşit medicamente de la pacienţi de miniştri care au ca principală grijă mărimea prezervativelor comandate pe bani publici? Greu de spus. E drept că mereu fiecare epocă are presiunile ei sociale şi economice. Pun pariu că unui evreu în epoca nazistă viaţa i se părea la fel de grea ca unui contemporan anchetat mai ales pentru că nu are ”culoarea” politică potrivită. Clar, acum e mai simplu. Dar cum să explicăm numărul mare de bolnavi ”cu capul” de acum faţă de atunci? Sunt două variante. Ori nu descoperiseră atâtea despre bolile nervoase, lucru clar de fapt, ori, noi, urmaşii acelor oameni care trăiau viaţa riscând să moară pentru un crez, ne-am pierdut simţul adaptării. Asta poate pentru că nu mai avem niciun crez pentru care să fim în stare să murim.
