Am scris acest editorial pe 3 mai, în ziua în care sunt sărbătoriţi oamenii de presă din toată lumea. Sărbătoriţi... vorba vine. Noi, ziariştii, suntem singurii care ne băgăm în seamă de Ziua presei. Şi, câteodată, nişte oameni politici organizează o întâlnire cu jurnaliştii, conştienţi fiind că au nevoie de ei şi e bine să „se dea bine” pe lângă cei care le pot face rău dar şi bine. Mie, personal, îmi plac aceste întâlniri, pentru că de regulă cei care le oganizează sunt oamnei care, dincolo de interesul personal, sunt oameni cu care lucrăm bine. Şi, de ce să nu recunoaştem, e o ocazie pentru noi, oamenii de presă, să ne întâlnim fără a fi pe fugă, la „vânătoare” de subiecte. De regulă ziariştii aleargă care încotro, fiecare pe domeniul său, şi rare sunt ocaziile de a se întâlni, să spunem, cei de pe cultură cu cei de pe politic.
Despre ce se întâmplă în zilele noastre cu presa am tot scris iar colega mea Mihaela a sintetizat această problemă într-un material apărut chiar de Ziua presei. Au vorbit despre asta şi cei de la Agenţia de monitorizare a presei. Nu vreau să repet cele deja spuse, ci să punctez câteva chestiuni legate de ceea ce ni se întâmplă nouă, ziariştilor, dintotdeauna.
Viaţa de ziarist nu e atât de uşoară şi nici atât de frumoasă cum cred unii. Startul e destul de greu, pentru că te loveşti de două probleme: una legată de reticenţa „surselor”, care te tratează extrem de circumspect o vreme, până ajung să te cunoască, iar cealaltă are legătură cu însăşi breasla din care vrei să faci parte, care e şi ea măcinată de lupte interne şi orgolii nemăsurate. Trebuie să lupţi pentru a te impune ca om de presă, în faţa colegilor şi a tuturor celor de la care vrei informaţii. În timp, lucrurile se rezolvă. Sau nu... De aceea unii abandonează această meserie la scut timp de la debut iar alţii după ani mulţi, într-un moment de lehamite. Rămâne, însă, „microbul”. Vă pot da zeci de exemple de colegi de breaslă care s-au reorientat, alegând altă profesie, dar care din când în când simt nevoia să scrie.
Referitor la nevoia de presă, nu cred că ar trebui să vorbim, pentru că e absurdă orice referire la inutilitatea sa. Merită, însă, să vorbim despre cum ne văd alţii pe noi şi cum ne vedem noi pe noi. Păi... „sursele” ne văd ca pe un rău necesar iar noi ne vedem ca pe nişte oameni indispensabili dar neiubiţi. Uneori nu ne iubim nici noi între noi...
Concurenţa în presă este la fel de acerbă ca în orice domeniu. Şi e firesc să fie aşa. Ce e nefiresc e faptul că uneori ne lăsăm folosiţi de oameni şi instituţii. Şi v-aş putea da mii de exemple. Unul dintre cele mai recente este cel legat de oprirea furnizării apei calde. Este evident războiul dintre Apaterm şi Electrocentrale şi presa trebuie să scrie despre asta. Toată presa, pentru că e o problemă de interes public! De aceea e de neînţeles de ce Apaterm a transmis joia trecută un comunicat şi un anunţ - cum că nu vom avea apă caldă două săptămâni - doar unor organe de presă. A doua zi, când a văzut ce s-a scris în ziare, Electrocentrale a transmis la rândul său un comunicat şi un anunţ - care spun contrariul - dar tot „pe sărite”. Noi nu ne-am „buricat” că am fost „evitaţi” de un şef de instituţie cu oarece probleme de orgoliu, aşa cum fac alţii. Dar avem o întrebare: ce vină au gălăţenii? Ei bine, de asta e nevoie de presă, ca să pună aşa o întrebare. Şi să primească răspuns!
