Liderii UE şi-au programat summitul din 13 decembrie într-un moment în care Bătrânului Continent şi zonei euro nu le mergea prea bine. Nu le merge nici acum. Chiar dacă 13 decembrie nu s-a dovedit o zi cu ghinion, sarcinile Comunităţii sunt atât de mari încât eşecurile pândesc la toate colţurile străzilor din capitala Belgiei.
Înaintea summitului de la Bruxelles, liderii europeni s-au înţeles, după negocieri maraton, asupra unei întăriri considerabile a supravegherii bancare în zona euro. Conform acordurilor franco-germane, această supraveghere ar urma să se exercite asupra băncilor mari, a instituţiilor relevante, zise „sistemice”, nu şi asupra celor mici, în măsura în care falimentul celor din urmă n-ar putea afecta sensibil „sistemul” monetar.
Efectuarea controlului, menit să evite pe viitor crize de amploare de felul celor care au dat de furcă occidentului în ultimii ani va reveni unei autorităţi - Autoritatea Bancară Europeană - ataşate Băncii Centrale Europene. Care, printr-un artificiu disociind funcţiile BCE, ar urma nu doar să aibă competenţe şi puteri sporite, ci şi să-şi păstreze, teoretic cel puţin, independenţa. În schimb, în conformitate cu poziţia insistent reiterată a guvernului german, băncile cotate ca nefiind „sistemice”, deci în stare să antreneze în căderea proprie falimente în serie, vor continua să fie controlate de autorităţile naţionale. Þările situate în afara zonei euro ar urma să adere benevol la aceste mecanisme. E limpede că noile reglementări reprezintă un pas important pe calea unei aprofundări a integrării monetare a Europei. Unii comentatori consideră mecanismul, asupra căruia miniştri de finanţe europeni au căzut de acord, a fi un pas uriaş pe drumul federalizării europene.
Atâta doar că unele din ţările, precum Marea Britanie, s-au îndepărtat sensibil de continent şi nici nu vor să audă de federalizarea Europei. Pentru britanici, cuvântul federal trimite la centralism şi se asociază lesne coşmarului comunist al economiilor planificate. În Germania în schimb, care este o republică federală, federalismul nu stârneşte niciun fel de frisoane. Dimpotrivă, elita germană consideră că edificarea Statelor Unite ale Europei ar fi o condiţie sine qua non a propăşirii continentale, un deziderat inevitabil dacă Bătrânul Continent va fi să ţină piept concurenţei chineze bunăoară.
Înaintea summitului de la Bruxelles, cancelarul Angela Merkel s-a pronunţat în Bundestag, într-o declaraţie parlamentară cu privire la UE, în favoarea dezvoltării "părţilor tari ale Comunităţii în ciuda crizei". Europa, a spus ea, „trebuie să rămână un spaţiul al păcii, al libertăţii şi al prosperităţii”. Nimeni n-o va contrazice. Dar una sunt declaraţiile, cu totul alta realităţile.
Rezultatul alegerilor româneşti şi derapajele înregistrate în ultimul an la Bucureşti şi Budapesta i-au alarmat pe mulţi în vest. Ele scot în evidenţă o Uniune Europeană ale cărei periferii au intrat în derivă, se desprind încetul cu încetul de valorile democratice occidentale şi încep, pe fondul crizei, să devină o pradă lesnicioasă pentru Moscova, populism, autoritarism.
Cu un acord bancar, oricât de important, nu se va face primăvară.
