Mulţi par azi a nu-şi mai aminti de interesele concrete care i-au motivat pe fondatorii Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Petrolului să declanşeze procesul integrării europene, după ultimele două conflagraţii devastatoare prin care Europa a trecut în secolul XX. Mulţi au uitat de ideea vitală, de atunci, pentru existenţa continentului: asigurarea unei păci durabile între numeroasele ei naţiuni. Că această pace s-a menţinut printr-o „Realpolitik” şi prin concesiile făcute estului de către vest, şi în timpul războiului rece, pare un miracol. În schimb, extinderea Uniunii Europene după prăbuşirea Cortinei de Fier a fost un proces aproape firesc. Ar fi putut trece şi drept recuperarea unei unităţi şi a unei identităţi mutilate de dictatura comunistă care a dăinuit peste patru decenii în estul continentului, lăsând urme grave nu numai în peisaj, ci şi în sufletele oamenilor şi în mentalitatea colectivă. Obiective previzibile şi ambiţii noi au dinamizat procesul integrării, acesta fiind, în esenţa sa, unul continuu, deschis.
Logic ar fi fost, în derularea acestui proces, ca uniunea politică să preceadă uniunea monetară. În faţa actualei crize, scepticii şi adversarii dintru început ai procesului unificării monetare repetă ideea că moneda euro ar fi avut succesul scontat doar în cadrul existenţei Statelor Unite ale Europei.
Printre proorocii eşecului proiectului european se numără de mai multă vreme istoricul şi politologul Walter Laqueur. Deja, în 2006, acest observator al Bătrânului Continent în vremurile lui bune şi rele îşi emitea sumbrele previziuni asupra viitorului „clubului celor 27” în paginile unei cărţi intitulate „Ultimele zile ale Europei”. Născut la Wroclaw, în 1921, refugiat din calea prigoanei naziste şi stabilit, în cele din urmă, în Statele Unite ale Americii, Walter Laqueur a însoţit continuu, cu o privire critică, evoluţia continentului pe care l-a părăsit, dar de care nu s-a putut despărţi. Ultimele sale viziuni, deloc reconfortante, sunt cuprinse în noua sa lucrare, recent tradusă şi în germană, intitulată „Europa după prăbuşire”.
Câteva din ideile premergătoare eseului au fost prezentate de autor, recent, în paginile cotidianului Die Welt.
Laqueur crede că, după al doilea război mondial, Europa a suferit de pe urma unei translaţii a relaţiilor de putere, încetând să mai fie ea centrul lumii. Ea este, potrivit lui, „epuizată”, face o figură demnă de compătimit în ochii diplomaţilor din Asia, care ignoră oricum somaţiile Occidentului de a respecta drepturile omului. Europa nu dispune de o politică energetică şi defensivă comună, preferând să deţină în situaţiile conflictuale rolul de poliţist dar cu atribuţii restrânse, mai susţine autorul.
În interiorul comunităţii europene, există mari diferenţe structurale în plan economic. Walter Laqueur crede că fără o monedă comună nu poate exista o Uniune Europeană. Pledează pentru cedarea suveranităţii naţionale - deci pentru instituirea unui guvern economic european, întrevede, concomitent, dificultatea realizării acestui proiect şi din pricina actualelor disensiuni dintre Paris şi Berlin. La acestea se adaugă o carenţă de încredere între ţările membre ale Uniunii, o diminuare a dinamismului şi voinţei de integrare.
Şi, ca şi cum toate aceste impedimente nu ar fi fost deja suficiente, li se adaugă factorul demografic: Europa îmbătrâneşte văzând cu ochii. Acordul de solidaritate dintre generaţii se transformă într-un conflict între generaţii.
Walter Laqueur crede că finalul Uniunii Europene este inevitabil. Doar momentul prăbuşirii poate fi amânat.
Totuşi, o firavă rază de speranţă tot mai există. Laqueur, devenit american fără să fi scăpat din ochi Europa în lunga sa viaţă şi activitate, crede că, într-un viitor destul de apropiat, aşa cum istoria a demonstrat-o în repetate rânduri, graţie unei crize existenţiale profunde, Europa ar putea ajunge capabilă să apuce taurul de coarne. Ar putea să sufere ea însăşi transformări radicale, una dintre acestea fiind saltul de la statele naţionale la Statele Unite ale Europei.
Logic ar fi fost, în derularea acestui proces, ca uniunea politică să preceadă uniunea monetară. În faţa actualei crize, scepticii şi adversarii dintru început ai procesului unificării monetare repetă ideea că moneda euro ar fi avut succesul scontat doar în cadrul existenţei Statelor Unite ale Europei.
Printre proorocii eşecului proiectului european se numără de mai multă vreme istoricul şi politologul Walter Laqueur. Deja, în 2006, acest observator al Bătrânului Continent în vremurile lui bune şi rele îşi emitea sumbrele previziuni asupra viitorului „clubului celor 27” în paginile unei cărţi intitulate „Ultimele zile ale Europei”. Născut la Wroclaw, în 1921, refugiat din calea prigoanei naziste şi stabilit, în cele din urmă, în Statele Unite ale Americii, Walter Laqueur a însoţit continuu, cu o privire critică, evoluţia continentului pe care l-a părăsit, dar de care nu s-a putut despărţi. Ultimele sale viziuni, deloc reconfortante, sunt cuprinse în noua sa lucrare, recent tradusă şi în germană, intitulată „Europa după prăbuşire”.
Câteva din ideile premergătoare eseului au fost prezentate de autor, recent, în paginile cotidianului Die Welt.
Laqueur crede că, după al doilea război mondial, Europa a suferit de pe urma unei translaţii a relaţiilor de putere, încetând să mai fie ea centrul lumii. Ea este, potrivit lui, „epuizată”, face o figură demnă de compătimit în ochii diplomaţilor din Asia, care ignoră oricum somaţiile Occidentului de a respecta drepturile omului. Europa nu dispune de o politică energetică şi defensivă comună, preferând să deţină în situaţiile conflictuale rolul de poliţist dar cu atribuţii restrânse, mai susţine autorul.
În interiorul comunităţii europene, există mari diferenţe structurale în plan economic. Walter Laqueur crede că fără o monedă comună nu poate exista o Uniune Europeană. Pledează pentru cedarea suveranităţii naţionale - deci pentru instituirea unui guvern economic european, întrevede, concomitent, dificultatea realizării acestui proiect şi din pricina actualelor disensiuni dintre Paris şi Berlin. La acestea se adaugă o carenţă de încredere între ţările membre ale Uniunii, o diminuare a dinamismului şi voinţei de integrare.
Şi, ca şi cum toate aceste impedimente nu ar fi fost deja suficiente, li se adaugă factorul demografic: Europa îmbătrâneşte văzând cu ochii. Acordul de solidaritate dintre generaţii se transformă într-un conflict între generaţii.
Walter Laqueur crede că finalul Uniunii Europene este inevitabil. Doar momentul prăbuşirii poate fi amânat.
Totuşi, o firavă rază de speranţă tot mai există. Laqueur, devenit american fără să fi scăpat din ochi Europa în lunga sa viaţă şi activitate, crede că, într-un viitor destul de apropiat, aşa cum istoria a demonstrat-o în repetate rânduri, graţie unei crize existenţiale profunde, Europa ar putea ajunge capabilă să apuce taurul de coarne. Ar putea să sufere ea însăşi transformări radicale, una dintre acestea fiind saltul de la statele naţionale la Statele Unite ale Europei.
