E o criză a monedei euro, însă ţările din Europa de Est, care au monedă proprie, sunt la fel de vulnerabile ca în toamna lui 2008. România nu face excepţie.
La sfârşitul anului 2008 şi începutul lui 2009, conducătorii ţării ne spuneau „să o luăm mai uşor cu criza pe scări”, că România e o oază de stabilitate şi finanţele lumii sunt în altă parte. La început a fost „criza financiară nu va atinge România”, apoi “criza va afecta România <aşa şi-aşa>>” şi că, desigur, „nu vom încheia niciun acord cu FMI”, când FMI era deja aici, pentru că, bineînţeles, băncile din România sunt solide. Să nu uităm şi de creşterea economică de 5,5-6% pentru 2009, redusă apoi dramatic în buget la 2,5%, şi de deficitul propus de 2%.
Ce a urmat? Binecunoscutul dezastru economic, contracţie de 7,1% în 2009 şi 1,9% în 2010, deficitul de 9%, respectiv 6,9% din PIB. Un acord cu FMI pentru apărarea monedei şi a sistemului bancar, creşterea taxelor şi tăieri de salarii la bugetari.
Sunt multe exemple de minciună sau dezinformare venite de la vârful ţării. Că minciunile au fost intenţionate, pentru a „calma” investitorii, sau cauzate de lipsa de informare şi viziune, nu prea mai contează în acest moment. Cel puţin la nivel declarativ, liderii ţării arată mai multă prudenţă, însă bugetul este făcut în continuare cu mult optimism - deficit de 1,9% din PIB, la o creştere de 1,8-2,3%. Dacă ştacheta a fost ridicată atât de sus pentru ca autorităţile să îşi ia o marjă care să le permită în cele din urmă să ruleze un deficit rezonabil (anul 2012 este unul electoral), înseamnă că nu au realizat că în acest moment orice ţintă ratată este un motiv suficient pentru ca pieţele să te pedepsească.
În momentul celei mai mari crize din istoria Europei de după cel de-al doilea Război Mondial, România, la fel ca majoritatea ţărilor din regiune, este foarte vulnerabilă, din aceleaşi motive ca în 2008.
Recesiunea în Zona euro înseamnă şanse mari de recesiune şi pentru noi. Dintre toate evenimentele negative posibile în viitorul apropiat în Europa, recesiunea economică este cel mai probabil. După un trimestru 3 în care economia europeană aproape că a stagnat, sondajele arată o deteriorare abruptă a condiţiilor de afaceri, în special în zona producţiei şi a comenzilor noi. Mai mult, cu excepţia Germaniei şi Austriei, firmele din ţările Euroland-ului au trecut la concedieri. Zona euro este cel mai mare partener comercial al României, cele mai multe dintre exporturile României merg în UE (71,1% până în septembrie, la categoria bunuri, conform INS). Cum sectorul exporturilor a avut cea mai mare contribuţie la ieşirea din recesiune a României la începutul acestui an, până ca agricultura să mai adauge nişte procente la PIB, scăderea activităţii economice în Europa ar fi o mare lovitură pentru noi.
Atac pe monedă. Faptul că euro este în pericol nu înseamnă nicidecum că leului îi va fi mai bine. De fiecare dată când euro a pierdut teren în faţa dolarului, leul a pierdut faţă de euro. Din vara anului 2008, euro a pierdut 16% faţă de dolar şi leul 18% faţă de euro. Cu siguranţă, volatilitatea din Zona euro nu ajută cursul de schimb. Leul a fost însă mai stabil decât majoritatea monedelor din regiune de la începutul anului, fiind depăşit ca stabilitate doar de coroana cehă. Banca Naţională are însă rezerve valutare mult mai mari decât la începutul crizei, însă acestea ar trebui să înceapă să se diminueze pe măsură ce împrumutul de la FMI este rambursat. Ceea ce ne duce la punctul următor.
Suntem deja îndatoraţi. Statul a luat deja 17 miliarde de euro de la FMI/UE/BM şi a încheiat încă un acord de tip preventiv cu o sumă disponibilă de 3,5 miliarde de euro. În mod normal, Finanţele şi BNR ar trebui să înceapă să-şi plătească datoriile din 2012. La ultima vizită, Jeffrey Franks, şeful misiunii din România, spunea că guvernul ar putea folosi banii din acordul precautionary pentru a achita ratele scadente din acordul stand-by. Asta înseamnă să te împrumuţi din nou. Datoria publică a ţării se apropie de 40% din PIB, de la 13% în 2008. România a avut de suferit atunci când datoria publică a crescut, ultimul episod în care ţara a fost aproape de încetare de plăţi faţă de creditorii externi fiind în timpul crizei din 1997-1999. Atunci datoria a crescut de la 10% în 1996 la 21% în 1999. Economia României s-a schimbat, însă, mult de atunci, aşa că nivelul de îndatorare de la care nu mai suntem consideraţi sustenabili de către investitori a crescut şi el.
Băncile. Preşedintele Traian Băsescu se întorcea de la summit-ul european de acum mai bine de o lună cu promisiunea că recapitalizarea băncilor din Zona euro nu înseamnă că subsidiarele băncilor mamă vor avea probleme legate de fluxurile de capital. După o lună de zile, preşedintele Băsescu a realizat că declaraţia comună ambiguă eliberată după summit nu prezintă garanţii prea mari. Asta după ce Banca centrală a Austriei a impus noi reguli prin care creditarea către subsidiare a băncilor comerciale să fie redusă. Aşa că preşedintele a cerut băncilor austriece să nu sugrume economia României după ce au făcut profituri uriaşe aici. România este foarte expusă la ce se întâmplă cu sectorul financiar din Zona euro, pentru că acolo sunt patronii băncilor de la noi, fie că vin din ţări ca Austria, Grecia, Italia sau Franţa.
Nimeni nu vrea să-şi omoare afacerile construite aici, însă când banii sunt puţini şi scumpi, acestea pot fi trecute pe avarie. Este posibil ca preşedintele Băsescu să se teamă că băncile vor investi mai puţin în datoria de stat sau vor cere mai mulţi bani ca să o facă. În 2012, guvernul are nevoie de 57 miliarde lei şi de 2,4 miliarde euro, pentru finanţarea deficitului bugetar (11 mld. lei), a serviciului datoriei publice şi pentru rostogolirea stocului care ajunge la scadenţă. Suma este mai mare decât cea înregistrată în acest an şi anul trecut.
În cazul în care o nouă recesiune economică se va abate peste România, băncile vor mai fi lovite şi de un nou val de credite neperformante, care se află oricum la un nivel foarte ridicat.
Austeritate fără reforme. Guvernul a irosit doi ani de care putea profita pentru a pune în aplicare reforme care să reducă presiunea aparatului bugetar pe economie sau să optimizeze fiscalitate. În schimb, a fost aleasă soluţia simplă şi împovărătoare a creşterii fiscalităţii. La început au fost crescute contribuţiile sociale, aflate la un nivel ridicat şi descurajant pentru piaţa muncii, apoi TVA. De fapt, din creşterea TVA la 24%, statul a obţinut cea mai mare parte a veniturilor necesare pentru încadrarea în ţinta de deficit, uneori cu preţul amânării plăţii facturilor către mediul privat. Reducerile salariale de 25% au fost, pentru unele categorii de bugetari, reversate. Pe de altă parte, cheltuielile cu bunuri şi servicii au înregistrat creşteri fulminante în 2011 faţă de anul trecut, şi sunt prognozate să crească şi la anul. Românii au fost puşi să plătească factura crizei statului cu promisiunea că acesta se va face mai mic şi mai eficient, lucru care nu s-a prea întâmplat până acum.
Oficialii ar trebui să ia aminte la ce se întâmplă acum în Ungaria. Vecinii noştri au cerut din nou ajutorul FMI, sunt sub un atac puternic pe finanţare şi monedă, şi pentru anul viitor au ridicat TVA la 27% de la 25%.
