Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi obligaţii care privesc persoana şi bunurile copilului. Ea se exercita numai în interesul copilului, ambii părinţi răspunzând pentru creşterea copiilor minori.
Părinţii au îndatorirea de a creşte copilul în condiţii care să asigure dezvoltarea sa fizică, mintală, spirituală, morală şi socială în mod armonios. În exercitarea autorităţii părinteşti, măsurile disciplinare nu pot fi luate decât cu respectarea demnităţii copilului, fiind interzise măsurile sau aplicarea unor pedepse fizice, care ar putea afecta dezvoltarea fizică, psihică sau starea emoţionala a copilului.
Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul să-şi aleagă liber confesiunea religioasă.
Părinţii sunt obligaţi, în solidar, să acorde întreţinere copilului minor, iar în cazul în care copilul a devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, părinţii sunt obligaţi să întreţină copilul până la terminarea studiilor, dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani.
Părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor părinţilor, în afara de dreptul la moştenire şi la întreţinere.
Conform art.503 alin. 1 Cod civil, părinţii exercită împreună şi în mod egal autoritatea părintească. Conform art.507 Cod civil, exercitarea autorităţii părinteşti se face de un singur părinte doar când unul dintre părinţi este decedat, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti, ori se află în neputinţă în a-şi exprima voinţa.
În mod excepţional, părintele poate fi decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti dacă pune în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtare abuzivă, prin neglijenţă gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului.
Decăderea din drepturile părinteşti nu îl exonerează pe părintele decăzut de la plata întreţinerii prevăzută de lege.
