Cu o seară în urmă am citit relatarea despre descrierea Ignatului de către un român, stabilit de ceva ani în SUA, colegilor săi de serviciu. Este cunoscut faptul că americanii au deschidere faţă de obiceiurile altor popoare, întrucât rădăcinile majorităţii dintre ei se află în alte ţări, unele situate pe alte continente faţă de cel american. Relatarea pune o lupă veselă pe obiceiul românesc al Ignatului.
După ce am citit-o mi-am amintit cu câtă naturaleţe, la ultima conferinţă din acest an organizată de către fiecare partid politic important local, la unul dintre partide pe lângă cupa de şampanie gazdele ne-au oferit şoric proaspăt, sărat. Asta după ce în prealabil una dintre gazde s-a asigurat întrebând discret un jurnalist dacă invitaţia sa nu va deranja pe cineva. Ospitalitatea gazdelor a fost foarte apreciată, astfel încât la plecarea de la sediul partidului, farfuriile cu şoric erau aproape goale. Jurnaliştii nu au făcut fasoane, şi altături de gazdele lor care îşi fac veacul prin Parlament, adoptând legi, s-au bucurat de şoricul respectiv, foarte potrivit într-o zi de iarnă. Cel puţin asta este percepţia noastră. E adevărat că porcul nu a fost tăiat în faţa sediului partidului, însă în anii anteriori, angajaţi ai diferitelor instituţii publice şi private participau la minirevelioane unde se desfăşura tot procedeul specific Ignatului. Friptura aburindă provenea din purcelul sacrificat în faţa invitaţilor. Criza a mai rărit însă minirevelioanele organizate între colegi de serviciu, aşa că Ignatul este o amintire pentru mulţi români. Dacă noi privim cu multă naturaleţe obiceiul Ignatului, percepţia unui popor format din mai multe naţii este complet diferită de a noastră. Aşa cum puteţi constata din relatarea următoare:
„De criză, de dor şi de fiţe mi-a venit ideea să tai porc de Crăciun, cum se făcea pe timpuri la mine la ţară. Bine, ai mei nu îl tăiau de Crăciun, ci înainte de Sfântul Andrei, noi nemaiavând răbdare şi nici prea multe prin cămară să-l putem păsui pînă la Ignat.
După ce mi-am ascuţit cuţitele pe gresia de la baie şi am procurat doi baloţi de paie, decorativi, uitaţi de un vecin în faţa casei încă de la Halloween, m-am pus să caut porc. Prima dată am dat anunţ pe internet că doresc să achiziţionez, pentru sacrificare, animal de talie medie, până în 150 de kilograme, dar nu mi-a răspuns nimeni, în afară de un sonat care mi-a zis că-i plac ideile mele şi, dacă vreau, putem să sacrificăm împreună, mai mulţi! Eu cred că toţi nebunii au fugit din lume şi s-au ascuns pe internet! Dar divaghez!
Când mi-am întrebat colegii la serviciu dacă ştiu pe undeva un porc viu, au devenit foarte curioşi că ce vreau să fac cu el, că e mare, că face mizerie multă... Când le-am spus că vreau să-l tai, au făcut ochii cât cepele şi m-au luat la rost că de ce. Ca să-l mănânc, de-aia, le-am răspuns, moment în care şi ultimele rămăşiţe de simpatie, toleranţă şi înţelegere pe care le aveau pentru mine au dispărut. Cum să omori un animal şi să-l manânci, aşa, ca un barbar? Eh, când am văzut eu că ăştia sunt gata să sune la PETA, am început să le descriu în amănunt operaţiunile specifice, insistând pe secţionarea carotidei şi colectarea sîngelui într-un lighean, de preferinţă cu smalţul sărit, ca la mama acasă, în vederea preparării sîngeretelui şi mai ales a borândăului. N-am ştiut eu cum se zice în engleză la borândău, la fel cum nu ştiu nici în româneşte, dar le-am explicat că e un fel de mămăligă din făină de porumb cu sânge în loc de apă. Cred că vreo trei, mai simţitori aşa, au dispărut spre baie, iar restul, că acum deja se strânsese tot compartimentul în jurul meu, să mă asculte, mă priveau când cu milă, când cu dezgust. Apoi, zic, pârlim şoriciul cu paie, sau la butelie, dacă stăm la bloc, şi tăiem urechile animalului, pe care le consumăm pe loc, cu puţină sare.
Mai trimisei vreo doi la baie, dar i-am dat înainte, fiind conştient că un alt moment în care să mă asculte oamenii cu atâta atenţie nu o să mai prind, poate, niciodată. După ce epilăm animalul cu flacăra, continui eu, îl despicăm cu securea sau toporul, ce ne vine la mână, şi scoatem organele, pe care le fierbem împreună cu capul, în vederea preparării caltaboşului. Ştiţi, bănuiesc – le-am zis eu degajat – că pentru caltaboş se foloseşte intestinul gros, spălat facultativ şi opărit în apă cu ceapă, pentru mascarea miasmelor naturale. S-a plecat cu grupul după fraza asta, şi am mai rămas cu vreo trei, cei mai tari de înger şi de stomac, cred, de fapt doi, că unul dintre ei era un coreean care nu pricepe engleză şi stă toată ziua cu căştile pe urechi, dar se alătură oricărui grup şi dă din cap aprobator la orice discuţie.
Cu restul cărnii, am zis eu mai departe, facem cârnaţi, grătare şi sarmale, iar dacă răposatul a fost gras, putem să prăjim şi o oală de jumări, aşa, de poftă, care să mai taie din tăria băuturii. Eu zic că au scăpat ieftin totuşi, pentru că dacă m-aş fi apucat să le povestesc cum se fac hot dogii şi hamburgerii pe care îi înfulecă ei la lunch, băgam toată firma-n spital.
Trăiască globalizarea?!”
