Au mers trei luni şi jumătate pe uscat şi pe apă, cu trei copii mici, rătăcindu-se prin păduri, mergând pe drumuri ascunse, epuizante, la bunul plac al călăuzelor, au riscat să se înece în mijlocul mării şi acum au ajuns aproape în celălalt capăt al lumii, în Europa, în România, la Galaţi. Este povestea familiei Aboiasa, din Siria, care a fugit de războiul de acolo ca să-şi găsesacă liniştea, oriunde în lumea asta. Nu se aşteptau să ajungă în România, la Galaţi; auziseră numai lucruri rele despre români şi despre sărăcia de la noi, dar acum nu mai cred asta. Mahomed Aboida, 39 de ani, soţia sa Khaerie, de 37 de ani, şi cei trei copii ai lor, gemenii Etidel şi Ahman, de 4 ani, şi frăţiorul lor, Mohamoud, de 7 luni, stau acum la Centrul de Cazare şi Proceduri pentru Solicitanţii de Azil din Galaţi. Sunt singura familie din lotul celor 15 imigranţi din Siria şi Yemen şi totodată primii relocaţi în România din Grecia. „Prima oară am plecat în Liban. Lucram în Liban ca bucătar. M-am întros în Siria pentru că în Liban regulile pentru noi erau foarte grele. La noi nu este pace. Oricând poate veni o bombă sau o rachetă peste noi. Pentru siguranţa mea şi a copiilor mei, am hotărât să plec. Şcolile s-au închis. Am fost cerut de armată şi nu am vrut să mă amestec în război. Nu am vrut să omor pe nimeni. Nu am motiv să lupt şi să omor pe nimeni. Nu ştiam de România, voiam în Germania. Am plecat acum vreo trei luni. Am călătorit pe jos, cu maşina, cu vaporul. Am avut 9.000 de dolari la noi. M-am mai şi împrumutat. Prin toate ţările am călătorit ilegal. Am plătit pentru tot, nimeni nu te întreabă dacă ai copii, ci câţi bani ai în buzunar. Am mers trei ore pe jos, cu copiii, pentru a ajunge din Siria în Turcia. Din Turcia am ajuns în Grecia. Călăuza nu ne-a lăsat să ne odihnim. M-am gândit că nu voi ajunge în Europa. De mai multe ori m-am gândit la asta. Când mergeam dinspre Siria spre Turcia, prin pădure, nu ştiam cum să mă întorc acasă. Şi când eram pe vapor am stat trei ore jumătate până ne-a salvat un pescar. Vaporul lua apă, eram prea mulţi. Am stat nouă zile în arest după ce ne-au salvat de pe vaporul care se scufunda. Tot drumul ne-a fost frică, dar cel mai frică ne-a fost pe mare, pentru că eram forte mulţi pe vapor. În ultimele două zile petrecute acasă nu am ştiut ce este liniştea. Avioanele ruseşti bombardau, nu am ştiut ce este somnul. Copiii şi acum tresar în somn. Am vrut să îi las în Liban, să plec eu şi după aceea să îi iau din Liban, dar soţia mi-a spus că ori murim cu toţii, ori trăim cu toţii... Mama mai trebuie să plece de acolo. Mă uitam la televizor, să nu păţească ceva. Sper să o aduc şi pe ea aici. De la alţi oameni auzisem de rău despre România: că e sărăcie, că centrele de refugiaţi sunt vai de capul lor, că trebuie să cerşeşti ca să mănânci... Dar când am venit am văzut cu totul altceva. Când am ajuns în România mi-am schimbat la 180 de grade părerea. Sunt oameni foarte buni, ne tratează foarte bine. Am ieşit afară din Centru cu soţia şi oamenii ne-au primit foarte bine. Este frig afară, nu am ieşit prin oraş... Când am ieşit la cumpărături, o femeie le-a dat copiilor câte un leu, cred că aşa se numeşte, şi alta lămâi. Când voi avea drept de muncă aş vrea să muncesc. Sper să muncesc ca bucătar”, a spus Mohamed Aboiasa. El speră ca într-o zi să îşi deschidă un restaurant. Soţia lui, Khaerie, are 37 de ani. „Nu munceam până acum, dar aici vreau să învăţ. Să fiu cosmeticiană, asta mi-ar plăcea. Vreau un viitor şi pace pentru familia mea, într-o ţară paşnică. Vrem să vedem toată România , tot oraşul în care stăm, că nu am avut când să mergem şi nici vremea nu a prea ţinut cu noi“, spunea Khaerie.
Centrul de Refugiaţi Galaţi asigură acum cazarea pentru 21 de refugiaţi, majoritatea din Orientul Mijlociu, dar şi un cetăţean din Republica Moldova. Khaerie este singura femeie, iar copiii ei sunt singurii din Centru. În Centru, refugiaţii primesc cazare, dispun de bucătării, sală de sport, bibliotecă, loc de joacă pentru copii, băi . Au chiar şi un loc de rugăciune pentru ei, dar dacă vor să meargă la o moschee adevărată, o pot face în oraşul vecin, Brăila. Potrivit directorului Centrului, cms. şef Dorinel Geru, solicitanţii de azil primesc 16 lei pe zi pentru mâncare şi obiecte de igienă. La trei luni după sosire, în timp ce li se prelucrează solicitarea de azil, vor primi un cod numeric personal (CNP) şi atunci se pot angaja. În Centrul de Refugiaţi de la Galaţi sunt 250 de locuri de cazare, cu posibilitate de extindere cu încă 50. Este cel mai mare centru din estul ţării.
