Cornel Gingăraşu are două mari pasiuni: medicina veterinară şi fotografia. Nu ştim cu certitudine care a fost prima, dar oricum nu mai contează. Cert este că timpul medicului gălăţean se împarte acum între aceste două activităţi, una mai sensibilă decât alta. Se spune că fotografie nu poate face oricine, nu poţi apăsa la întâmplare pe un buton şi gata, ai fotografia. Prezent la foarte multe evenimente culturale din oraş, nu ai cum să nu remarci dedicaţia de care dă dovadă Cornel Gingăraşu. Expoziţiile locale şi internaţionale "vorbesc" prin fotografie mai mult decât o face autorul acestora.
Reporter: Cum au fost primele dumneavoastră experienţe ca fotograf?
Cornel Gingăraşu: O nebuloasă… Primii paşi au fost marcaţi de misterul camerei obscure şi de acele minunate maşinuţe de metal şi sticlă care furau fărâme din realitate, cu care se putea construi o poveste, un basm, o lume bună sau rea, dar o lume, acele aparate de fotografiat, maşini uimitoare, îmblânzitoare de lumină… Bineînţeles că băieţelul din mine a început să viseze şi mai ales să-şi dorească o cameră foto, dorinţă ce s-a împlinit numai după ce mama m-a trimis o vară la săpat pe şantierul arheologic şi mi-am cumpărat un Zenit, aparat rusesc foarte bun. Lecţiile de pictură au continuat, activitatea în fotografie aşişderea… un mare câştig, pentru că pictura şi istoria artei au deschis o viziune asupra compoziţiei, culorii, construcţiei grafice etc., utile şi foarte utile pentru un tânăr fotograf. De aceea şi acum mă consider un pictor care face fotografie mai mult decât un fotograf pur sânge. Ceea ce uneşte cele două căi, este starea de spirit, pasiunea şi neîngrădirea drumurilor de urmat pentru a ajunge la un rezultat.
R: Aţi avut un mentor fotograf?
CG: Primul mentor a fost pictorul şi profesorul Tiberiu Cercel, de la Târgovişte, care a predat scurt timp şi la Galaţi. El a pus penelul dar şi camera foto în mâinile uimite ale unui timid elev de liceu, care apoi a devenit nu numai ucenic dar şi prietenul maestrului. Tot el m-a iniţiat în marea literatură, o altă pasiune devenită comună. În acelaşi timp eu, tânăr începător, devoram cărţile de istoria artei, vizitam muzee, începeam interogatoriul maeştrilor mondiali ai artelor vizuale. Mai târziu, în Bucureşti, student fiind, călcam timid pe (credeam eu atunci) somptuosul roşu covor de la Biblioteca Americană, unde era un regal de cărţi şi reviste. Acolo era libertatea intelectuală, libertatea interioară, printre artişti, pictori, scriitori, sculptori. Acolo eram îndrăgostit de Caponigro, fotograf minimalist şi cu tentinţe abstracţioniste.
R: Ce marcă era primul aparat foto?
CG: Primul aparat era cel găsit în casă şi pe care îl "chinuiam" destul, un Lubitel rusesc, şi apoi am cumpărat un Zenit "E" pe care îl mai am şi acum, martor al vieţii şi al trecerii prin istoria ultimilor 40 de ani.
R: Revine în forţă fotografia alb-negru. Ce preferaţi: alb-negru sau color?
CG: Fotografia alb-negru nu a fost niciodată desuetă, şarmul ei va rămâne veşnic şi a devenit o regină a fotografiei artistice acum, când imaginea color este extrem de uzuală. Pe vremuri era o formă de expresie obişnuită în fotografie, eu personal n-am preferinţe puternice, fiecare imagine capătă tonuri, valenţe şi expresii diferite când e tratată monocrom sau policrom. Fotografia alb-negru este considerată o formă de imagine esenţializată, subtilă, intelectuală, faţă de cea color, mai descriptivă, bucolică şi epică şi mai uşor de "digerat" de către privitor. Mulţi dintre maeştrii fotografiei contemporane lucrează numai alb-negru dar nu cred că există exclusivitate, paleta exprimă sentimentul şi filosofia personală a artistului… Eu abordez fără complexe orice formă de fotografie.
R: Ce nu vă place să fotografiaţi?
CG: Torturile de la mesele festive şi alte feluri de mâncare, floricele şi alte chestii "drăguţe".
R: Care au fost pentru dumneavoastră cele mai mari provocări legate de fotografie?
CG: Fotografia de jurnalism. Portretul spontan şi relaţia cu subiectul uman, cu viaţa adevărată. Cred că marii fotografi, pe lângă aspectele tehnice, care sunt relativ uşor de stăpânit, au un mare talent de a empatiza, de a convinge, de a stabili relaţii cu oameni şi comunităţi. Cel puţin jumătate din omenire nu se vrea fotografiată. Ce ne facem? Dăm înapoi? Nu! Încercăm să obţinem breşa spre subiect, ca în cântecul cu calea spre inima ta. În fotografie, ca şi în înţelepciune, calea este cea mai importantă, s-o găseşti şi s-o urmezi, să formezi conceptul, căci imaginea fără trăirea din spatele ei, sentimentele, greutatea creaţiei, obsesia şi pasiunea, este goală, este un schelet al nimicului.
R: Nu v-aţi gândit să expuneţi fotografiile? Ce proiecte aveţi legate de această pasiune?
CG: Am expus la Galaţi, cu grupul fotografilor gălăţeni, unde în fiecare iarnă este un salon foto, graţie maestrului Nicolaie Sburlan, şi la diferite expoziţii din străinătate. Ultima participare notabilă este la o galerie de artă din New York, unde am fost selecţionat cu încă 10 diverşi pictori, fotografi şi graficieni pentru o expoziţie de artă suprarealistă.
R: Cum e viaţa de fotograf?
CG: Agitată… Nu vrei să pierzi nimic, de la peisaj la evenimentul cultural, totul este subiect şi totul trebuie fotografiat. Cred că unul dintre cele mai grele momente din viaţa fotografului este că trebuie să se trezească devreme, să prindă lumina de dimineaţă. Glumind, am zis că, dacă tot lumina cea mai bună e dimineaţa şi seara, ar trebui să le unim… seara, că-i mai uşor decât cu noaptea în cap.
R: Ce vă scoate din sărite?
CG: Nu aş putea să spun că mă scoate din sărite dar mai strivesc între dinţi o înjurătură când mi se bagă cineva în faţă sau subiectul mult aşteptat pleacă sau se întoarce cu spatele… sau momentele pe care nu reuşesc să le prind din motive de "viaţă" prea periculoase, agresive.
R: Ce subiecte vă obsedează?
CG: Norii, miresele, feţele oamenilor, baletul, fanfarele, eşarfele lungi, simetriile, ruinele, maşinile de epocă şi alte obiecte vechi, femeile frumoase, mâinile şi ochii, singurătatea, tristeţea…
Reporter: Cum au fost primele dumneavoastră experienţe ca fotograf?
Cornel Gingăraşu: O nebuloasă… Primii paşi au fost marcaţi de misterul camerei obscure şi de acele minunate maşinuţe de metal şi sticlă care furau fărâme din realitate, cu care se putea construi o poveste, un basm, o lume bună sau rea, dar o lume, acele aparate de fotografiat, maşini uimitoare, îmblânzitoare de lumină… Bineînţeles că băieţelul din mine a început să viseze şi mai ales să-şi dorească o cameră foto, dorinţă ce s-a împlinit numai după ce mama m-a trimis o vară la săpat pe şantierul arheologic şi mi-am cumpărat un Zenit, aparat rusesc foarte bun. Lecţiile de pictură au continuat, activitatea în fotografie aşişderea… un mare câştig, pentru că pictura şi istoria artei au deschis o viziune asupra compoziţiei, culorii, construcţiei grafice etc., utile şi foarte utile pentru un tânăr fotograf. De aceea şi acum mă consider un pictor care face fotografie mai mult decât un fotograf pur sânge. Ceea ce uneşte cele două căi, este starea de spirit, pasiunea şi neîngrădirea drumurilor de urmat pentru a ajunge la un rezultat.
R: Aţi avut un mentor fotograf?
CG: Primul mentor a fost pictorul şi profesorul Tiberiu Cercel, de la Târgovişte, care a predat scurt timp şi la Galaţi. El a pus penelul dar şi camera foto în mâinile uimite ale unui timid elev de liceu, care apoi a devenit nu numai ucenic dar şi prietenul maestrului. Tot el m-a iniţiat în marea literatură, o altă pasiune devenită comună. În acelaşi timp eu, tânăr începător, devoram cărţile de istoria artei, vizitam muzee, începeam interogatoriul maeştrilor mondiali ai artelor vizuale. Mai târziu, în Bucureşti, student fiind, călcam timid pe (credeam eu atunci) somptuosul roşu covor de la Biblioteca Americană, unde era un regal de cărţi şi reviste. Acolo era libertatea intelectuală, libertatea interioară, printre artişti, pictori, scriitori, sculptori. Acolo eram îndrăgostit de Caponigro, fotograf minimalist şi cu tentinţe abstracţioniste.
R: Ce marcă era primul aparat foto?
CG: Primul aparat era cel găsit în casă şi pe care îl "chinuiam" destul, un Lubitel rusesc, şi apoi am cumpărat un Zenit "E" pe care îl mai am şi acum, martor al vieţii şi al trecerii prin istoria ultimilor 40 de ani.
R: Revine în forţă fotografia alb-negru. Ce preferaţi: alb-negru sau color?
CG: Fotografia alb-negru nu a fost niciodată desuetă, şarmul ei va rămâne veşnic şi a devenit o regină a fotografiei artistice acum, când imaginea color este extrem de uzuală. Pe vremuri era o formă de expresie obişnuită în fotografie, eu personal n-am preferinţe puternice, fiecare imagine capătă tonuri, valenţe şi expresii diferite când e tratată monocrom sau policrom. Fotografia alb-negru este considerată o formă de imagine esenţializată, subtilă, intelectuală, faţă de cea color, mai descriptivă, bucolică şi epică şi mai uşor de "digerat" de către privitor. Mulţi dintre maeştrii fotografiei contemporane lucrează numai alb-negru dar nu cred că există exclusivitate, paleta exprimă sentimentul şi filosofia personală a artistului… Eu abordez fără complexe orice formă de fotografie.
R: Ce nu vă place să fotografiaţi?
CG: Torturile de la mesele festive şi alte feluri de mâncare, floricele şi alte chestii "drăguţe".
R: Care au fost pentru dumneavoastră cele mai mari provocări legate de fotografie?
CG: Fotografia de jurnalism. Portretul spontan şi relaţia cu subiectul uman, cu viaţa adevărată. Cred că marii fotografi, pe lângă aspectele tehnice, care sunt relativ uşor de stăpânit, au un mare talent de a empatiza, de a convinge, de a stabili relaţii cu oameni şi comunităţi. Cel puţin jumătate din omenire nu se vrea fotografiată. Ce ne facem? Dăm înapoi? Nu! Încercăm să obţinem breşa spre subiect, ca în cântecul cu calea spre inima ta. În fotografie, ca şi în înţelepciune, calea este cea mai importantă, s-o găseşti şi s-o urmezi, să formezi conceptul, căci imaginea fără trăirea din spatele ei, sentimentele, greutatea creaţiei, obsesia şi pasiunea, este goală, este un schelet al nimicului.
R: Nu v-aţi gândit să expuneţi fotografiile? Ce proiecte aveţi legate de această pasiune?
CG: Am expus la Galaţi, cu grupul fotografilor gălăţeni, unde în fiecare iarnă este un salon foto, graţie maestrului Nicolaie Sburlan, şi la diferite expoziţii din străinătate. Ultima participare notabilă este la o galerie de artă din New York, unde am fost selecţionat cu încă 10 diverşi pictori, fotografi şi graficieni pentru o expoziţie de artă suprarealistă.
R: Cum e viaţa de fotograf?
CG: Agitată… Nu vrei să pierzi nimic, de la peisaj la evenimentul cultural, totul este subiect şi totul trebuie fotografiat. Cred că unul dintre cele mai grele momente din viaţa fotografului este că trebuie să se trezească devreme, să prindă lumina de dimineaţă. Glumind, am zis că, dacă tot lumina cea mai bună e dimineaţa şi seara, ar trebui să le unim… seara, că-i mai uşor decât cu noaptea în cap.
R: Ce vă scoate din sărite?
CG: Nu aş putea să spun că mă scoate din sărite dar mai strivesc între dinţi o înjurătură când mi se bagă cineva în faţă sau subiectul mult aşteptat pleacă sau se întoarce cu spatele… sau momentele pe care nu reuşesc să le prind din motive de "viaţă" prea periculoase, agresive.
R: Ce subiecte vă obsedează?
CG: Norii, miresele, feţele oamenilor, baletul, fanfarele, eşarfele lungi, simetriile, ruinele, maşinile de epocă şi alte obiecte vechi, femeile frumoase, mâinile şi ochii, singurătatea, tristeţea…
