Ce se va alege de euro? Calcule, speranţe, soluţii

Atunci când Marea Britanie a abandonat standardul aurului, în 1931, nu a făcut-o doar pentru că era în căutarea unui sistem de gestionare a monedei naţionale – a fost şi o recunoaştere a faptului că nu mai putea să ducă povara mantiei imperiale. Atunci când America a rupt legătura dolarului cu aurul în 1971, a deschis uşa unui declin care a durat până când Paul Volcker a restabilit încrederea în moneda americană, la începutul anilor ’80. După cum scria Joseph Schumpeter, marele economist austriac: „Sistemul monetar al unui popor reflectă tot ceea ce doreşte, face, suferă, este acea naţiune“.

La fel, criza care a cuprins Uniunea Europeană reflectă mult mai mult decât problema euro. Când obligaţiunile guvernamentale, preţul acţiunilor şi băncile sunt la pământ, iar recesiunea globală bate la uşă, primul lucru care îţi vine în gând este colapsul financiar şi economic. Dar pentru a înţelege ce se întâmplă cu moneda unică trebuie să privim la ce se întâmplă cu Europa.

Euro nu va fi în siguranţă până când Europa nu răspunde la câteva întrebări fundamentale de care fuge de multă vreme. La originea lor stă felul în care naţiunile europene trebuie să răspundă la schimbările rapide ale lumii de astăzi. Cum vor reacţiona în faţa globalizării ce văduveşte Occidentul de monopolul tehnologic care l-a făcut atât de bogat, în timp ce Europa, cu populaţia ei tot mai îmbătrânită, seamănă din ce în ce mai mult cu o peninsulă vestică a unei Asii în plină ascensiune?

Unii europeni ar dori să ridice în jurul pieţei UE, încă vaste şi bogate, ziduri atent proiectate. Alţii, inclusiv un număr tot mai mare de politicieni populişti, vor ca naţiunile lor să se preocupe doar de sine şi să blocheze nu doar accesul celor din jur, ci şi proiectul de integrare europeană pus în practică de elitele continentului. Iar câţiva – în special din rândul acestei elite – consideră că singura cale de susţinere a stilului de viaţă specific european este să nu eviţi globalizarea, ci s-o adopţi din toată inima.

Nu este vorba de vreo alegere abstractă, filosofică. Este o luptă feroce pentru viitorul Europei, care se duce la Atena – unde George Papandreou a pierdut puterea în favoarea unui guvern temporar de unitate naţională –, în fabrici părăsite din Franţa şi Belgia, în vieţile irosite ale milioanelor de tineri şomeri spanioli. Această luptă va stabili limitele statului asistenţial european. Va determina felul în care parteneriatul dezechilibrat dintre Germania şi Franţa, împreună cu o Mare Britanie tot mai detaşată, va modela Uniunea Europeană. Va defini politicile înalte ale Bruxellesului şi cele joase ale populiştilor europeni. Şi va decide soarta acelui instrument pe care Schumpeter îl vedea ca întruparea tuturor acestor lucruri: moneda euro.

În prezent, zona euro este prinsă într-o spirală descendentă deprimantă. Temerile privind capacitatea guvernelor din Grecia, Portugalia, Irlanda, Spania şi, cel mai alarmant, Italia de a-şi onora datoriile de aproximativ 3.000 de miliarde de euro răvăşesc băncile europene, cele care le-au avansat împrumuturile.

Zona euro încă mai are capacitatea de a opri această avalanşă împotriva băncilor şi guvernelor din regiune. Luată în întregime, are mai puţine datorii decât America, iar deficitul sectorului său public este mai mic. Deţine banii necesari pentru a-şi întări băncile în cazul intrării Greciei în incapacitate de plată – şi a Portugaliei şi Irlandei, dacă e cazul. Şi este condusă de Banca Centrală Europeană (BCE), care poate, în principiu, să susţină guvernele vulnerabile prin achiziţia datoriei lor de pe pieţele secundare, fără o limită cantitativă. Dar UE a eşuat în repetate rânduri să găsească o soluţie convingătoare de salvare a monedei sale unice. Ultima şi cea mai curajoasă încercare, de la sfârşitul lunii trecute, a ratat această ţintă – la fel ca cele dinaintea ei. Şi asta pentru că europenii nu se înţeleg deloc asupra cauzei reale a crizei şi sunt divizaţi din cauza dezacordurilor privind contribuţia fiecărei ţări la rezolvarea ei. Cât timp membrii zonei euro nu pot să cadă de acord asupra acestor teme sau cel puţin să decidă că diferenţele contează mai puţin decât găsirea unei soluţii, este imposibil să demareze acţiunea colectivă necesară pentru apărarea monedei unice.

Catastrofa pluteşte în aer, în timp ce lumea aşteaptă ca Europa să se hotărască odată. Şi poate lua mai multe forme. O ţară poate renunţa brusc la euro – lucru interzis de tratatele europene, dar cine poate opri un guvern determinat? Băncile europene ar putea suferi o pierdere de încredere fatală. Italia şi Spania ar putea ajunge incapabile să se mai împrumute în termeni decenţi. Sau un guvern ce încearcă să impună austeritatea ar putea fi înlocuit de altul, care o respinge. Oricare dintre aceste scenarii ar produce o contaminare şi ar arunca economia mondială în depresiune.

Unii speculează că Germania ar putea conduce un grup separat de ţări din zona euro. Dar dacă un euro teutonic ar creşte în valoare, băncile şi companiile locale vor pierde sume uriaşe din activele deţinute în străinătate, iar exportatorii vor fi dezavantajaţi. În plus, dacă Germania ar încălca atât de neruşinat tratatul UE, asta ar deteriora întreaga legislaţie europeană, un argument extrem de solid împotriva acestei variante.

Mai degrabă Grecia ar putea să cedeze sub povara măsurilor de austeritate şi să renunţe, după o succesiune de guverne precum cel abia intrat în funcţie. Dar ar fi un gest disperat. Băncile s-ar prăbuşi, iar capitalurile ar părăsi ţara, în timp ce multe companii greceşti, incapabile să-şi plătească facturile denominate în euro, ar da faliment. Deja exclusă de pe pieţele de credit internaţionale, Grecia ar pierde, probabil, orice ajutor financiar din partea UE.

În mijlocul recesiunii şi al contaminării provocate de intrarea în incapacitate de plată, prăbuşirea băncilor sau ieşirea Greciei din zona euro, piaţa unică europeană ar fi în pericol. La un summit UE din 2008, atunci când criza financiară lovea mai puternic, Nicolas Sarkozy pedepsea aspru Comisia Europeană pentru că era prea zeloasă în ce priveşte încurajarea concurenţei. Un înalt funcţionar estimează că, dacă preşedintele Franţei ar fi cerut atunci să se voteze, şefii de guvern din UE ar fi suspendat regulile în materie. Criza de astăzi este cel puţin la fel de gravă ca atunci.

Cum asemenea catastrofe pot fi evitate, aţi putea crede că nu vom avea parte chiar de versiunea cea mai rea. Într-adevăr, este puţin probabil – dar nu imposibil. Tocmai din cauza consecinţelor dramatice, toată lumea se bazează pe faptul că cel de lângă el va înţelege şi va ceda. Noul guvern elen ar putea să se bazeze pe faptul că Europa nu va lăsa în niciun caz Grecia din braţe. În acelaşi timp, BCE şi Germania ar putea refuza să se implice deoarece nu vor ca statele cu probleme să eludeze reforma. Sau poate că austeritatea ar putea duce, în cele din urmă, la o conducere populistă ce ar renunţa la euro – la naiba cu consecinţele!

Un bancher din zona euro mărturiseşte că s-a gândit în ultima vreme la catastrofe istorice precum Primul Război Mondial şi s-a întrebat cum s-a ajuns acolo. „Din mijlocul unei crize“, spune el ameninţător, „poţi vedea cât este de uşor să faci greşeli“.

Uniunea Economică şi Monetară (UEM) ar fi trebuit să izgonească devalorizările concurenţiale care ameninţau piaţa unică europeană la începutul anilor ’90. Ea promitea să închege Germania unificată în cadrul Uniunii Europene şi să paveze calea spre un fel de uniune politică a continentului. Astăzi, acest vis nu a pierit cu totul, dar piaţa unică este din nou ameninţată. Naţiunile europene nu se înţeleg deloc, Germania este ultragiată, iar legătura dintre euro şi statul naţiune este mai complicată ca niciodată. UEM înseamnă, de fapt, „Uniunea Europeană Melancolică“, scrie David Marsh, autorul unei istorii a monedei unice.

„Criza din 2008 ne-a arătat că economiile dominante nu erau atât de dominante pe cât credeau ele“, explică Dominique Strauss-Kahn, fostul şef al FMI. „Dacă Europa eşuează, va suferi din cauza creşterii scăzute, a dominaţiei economice şi a dominaţiei culturale“. Poate Europa să se întoarcă din abis? Doar dacă ţările esenţiale ale UE le vor sprijini pe celelalte în timp ce trec printr-un proces radical de reformă politică, socială şi economică. Nimeni nu trebuie să-şi facă iluzii că va fi altfel decât extrem de dificil.

Criza monedei unice europene este o ameninţare şi pentru cei care nu sunt membrii zonei euro, începând cu ultimii veniţi în Uniunea Europeană.

Fiecare ţară vede „Europa“ ca o proiecţie a propriilor spe­ranţe şi temeri. Pentru Germania, este vorba de reabilitare; pentru Franţa, un mijloc de amplificare a puterii franceze. Pentru italieni, este altceva decât Roma; pentru belgieni, altceva decât Bruxelles. Pentru Þările Baltice, Europa este departe faţă de Moscova, pentru România şi Bulgaria înseamnă ordine, pentru Spania este soluţia, iar pentru mare parte din Europa Centrală înseamnă acasă.

Şi restul lumii este interesată de ce se întâmplă în Europa. Dar sentimentul copleşitor este frustrarea că liderii europeni par atât de incapabili. Andrew Balls de la PIMCO, cel mai mare investitor în obligaţiuni din lume, consideră că diferenţa dintre crizele din pieţele emergente şi cele din G10 a fost întotdeauna faptul că te aştepţi ca guvernele din G10 să rămână mereu stăpâne pe situaţie. După seria de jumătăţi de salvare a euro, Balls se întreabă dacă această regulă se mai poate aplica.

Cu siguranţă, în momentele cruciale, America va fi gata să se încrunte la europeni ca să-i facă să treacă la acţiune. Rezerva Federală va fi gata să susţină Banca Centrală Europeană. Niciuna dintre ele nu doreşte să vadă cum economia mondială este atrasă în recesiune de poticnelile europene. Dar Statele Unite au în prezent propriile necazuri, şi încă destule.

Ideea potrivit căreia China ar putea deveni un dragon ex machina, care cheltuieşte sute de miliarde de dolari pe obligaţiunile unor guverne europene cu probleme, este pură fantezie. China va oferi încurajări. Ar putea investi în noile „special purpose vehicle“ – instituţii înfiinţate cu un scop unic – ale zonei euro pentru a cumpăra unele datorii publice din regiune. Contra anumitor concesii politice, ar putea fi chiar un gest generos. Dar dimensiunea lichidităţilor puse în joc de chinezi va fi limitată, fie şi din cauză că înseşi naţiunile creditoare din zona euro nu doresc să pună pe masă mai mulţi bani din punga proprie.

În cadrul UE, criza este un test pentru visurile europene ale ţărilor care nu fac parte din zona euro. Multe dintre ele se simt uşurate că au scăpat de furtună. Dar acum sunt în încurcătură – dacă vor renunţa la un moment dat la propriile monede, aşa cum s-au angajat, teoretic, atunci când au aderat la UE, administraţia renovată a monedei unice le va afecta profund.

Să luăm de pildă cazul Poloniei, de departe cea mai mare economie dintre fostele statele comuniste, aflată încă în afara zonei euro. A trecut cu bine prin criză, fiind singura ţară din UE care a evitat recesiunea, cel puţin până acum. Explicaţia stă în principal în cererea internă, dar parţial şi în capacitatea de a-şi devaloriza zlotul.

Şi totuşi, la Varşovia, aproape nimeni nu se îndoieşte de faptul că destinul naţiunii este legat de euro şi în particular de Germania. În parte, din cauza unui calcul economic: Germania este o piaţă de export vitală pentru Polonia. Componentele şi subansamblurile poloneze ajută industria germană să fie atât de competitivă. Ryszard Petru de la think tank-ul demosEUROPA consideră că intrarea în zona euro va ajuta la menţinerea fluxului de investiţii străine directe (ISD). Flux ce a fost foarte important pentru modernizarea economiei poloneze, dar rămâne relativ coborât.

Cercurile conducătoare din Polonia consideră şi ele că euro are sens din punct de vedere politic. Deşi, după ieşirea din regimul comunist, ţara a afişat un atlantism feroce, în prezent se arată oarecum dezamăgită de Statele Unite. Când Barack Obama a renunţat în 2009 la scutul antirachetă planificat de administraţia Bush (care ar fi trebuit să protejeze Polonia), a ales o dată încărcată de semnificaţii: 17 septembrie, aniversarea invaziei sovietice a Poloniei, în 1939. Polonezii s-au simţit desconsideraţi, chiar dacă sistemul ce va înlocui scutul Bush s-a dovedit a fi mai mare şi mai performant. De asemenea, polonezii consideră că nu au fost răsplătiţi pe măsura sprijinului oferit Americii în Irak.

Odată ce ideea că zona euro ar putea ajunge un cerc restrâns în cadrul UE a câştigat teren, Europa în sine a început să devină mai importantă pentru Polonia. „Nu este doar o chestiune de tactică“, afirmă Aleksander Smolar de la Fundaţia Stefan Bathory. „De 1.000 de ani încercăm să intrăm în adevărata Europă, Europa lui Charlemagne. Am eşuat de multe ori“.

Politicienilor le vine uşor să declare că Polonia „nu are nicio problemă cu o disciplină şi un control al bugetului mai ferme“. Ei subliniază că Constituţia poloneză statuează deja faptul că datoria guvernamentală nu poate depăşi 60% din PIB – unul dintre criteriile mult abuzatului pact de stabilitate şi de creştere al UE. Oficialii polonezi au amintiri încă proaspete cu aderarea la Uniunea Europeană, când erau priviţi de sus şi li se spunea să progreseze. Până la urmă, o doză de disciplină din zona euro nu pare chiar atât de enervantă.

Dar ceea ce îi îngrijorează pe polonezi este orice indiciu că ţara lor şi-ar putea pierde din influenţă. Premierul Donald Tusk, altfel foarte rezonabil, a avut o izbucnire de furie în februarie, când Polonia şi celelalte nouă ţări din afara „zonei“ păreau pe cale să fie excluse din „pactul de competitivitate“, proiectul german ce vizează sprijinirea integrării celor 17 economii din Eurogrup. Tusk a obţinut o graţiere, cu promisiunea că pretendenţii se vor putea alătura într-un grup „euro plus“. Dar s-ar putea ca asta să nu însemne prea mult: probabil deciziile vor fi luate tot de cei 17 membri ai zonei euro. Până la urmă, dacă Polonia vrea să fie sigură că i se aude vocea, va trebui probabil să facă pasul decisiv şi să ceară să devină membru.

Lucrurile se văd diferit din Marea Bri­tanie şi, într-o măsură mai mică, din Danemarca, două state care au obţinut excepţii formale pentru a nu adera la euro – deşi moneda daneză este legată de euro. Sentimentul predominant în rândul euroscepticilor britanici nu este simpatia pentru principalii lor parteneri comerciali, ci furia că Marea Britanie este trasă în jos de ceea ce ei consideră un eşec al Europei continentale.

Şi nu sunt voci marginale: toţi parlamentarii conservatori, membri ai principalului partener aflat la guvernarea bicefală de la Londra, au votat împotriva guvernului, pentru un referendum pentru repatrierea deciziei asupra legilor penale, a politicilor sociale, reglementărilor financiare, privind agricultura şi pescuitul. Ei cred că au toate cărţile în mână şi estimează că zona euro are nevoie de sprijinul lor pentru reforma tratatelor UE. De fapt, au o mână slabă.

Criza poate afecta profund interesele britanice. Zona euro reprezintă peste 40% din comerţul Regatului Unit. Londra este cel mai mare centru financiar al UE. Iar înalţii funcţionari de la Bruxelles cred că Eurogrupul va deveni un loc pentru afacerile importante, spre dezavantajul celor din afară. Considerată pe continent un rău cetăţean european, Marea Britanie nu trebuie să se aştepte la simpatia cuiva dacă agenda publică i se întoarce împotrivă. Dacă îi întrebi pe politicienii din zona euro despre interesele britanice, îţi răspund imediat: „Dacă Marea Britanie este îngrijorată, există o soluţie simplă. Ar trebui să adere la euro“.

Nici dorinţa conservatorilor britanici de a reduce relaţiile cu Europa, de parcă Regatul Unit ar putea deveni o uriaşă Norvegie sau Elveţie, pe dinafara clubului, nu are vreun sens. Marea Britanie este prea mare ca să fie lăsată singură de restul UE – este în joc piaţa unică. Care nu este doar cea mai importantă instituţie a Uniunii pentru Marea Britanie, dar fără vocea liberală a britanicilor, ea ar putea aluneca spre protecţionism.