NAŞTEREA DOMNULUI
– FĂCLIA NESTINSĂ A FILANTROPIEI
Pastorală la Naşterea Domnului
Galaţi, 2023
† CASIAN,
din darul lui Dumnezeu,
Arhiepiscopul Dunării de Jos,
preacuvioşilor şi preacucernicilor părinţi,
cinului monahal şi tuturor dreptmăritorilor creştini
din Eparhia noastră, pace în inimi, bucurii autentice
şi sănătate deplină de Sfintele Sărbători ale Naşterii Domnului, Bobotezei şi Anului Nou, iar, de la smerenia mea,
preţuire şi arhiereşti binecuvântări.
Fraţi creştini,
Cu ce cuvinte omeneşti, cu ce gânduri şi, mai ales, cu ce stări sufleteşti se cuvine astăzi, când ne‑am întrunit în sfintele biserici, la Dumnezeiasca Liturghie, să exprimăm împreună, mici şi mari, apropiaţi ori îndepărtaţi, prieteni şi neprieteni, cunoscuţi şi necunoscuţi, trişti şi veseli, tineri ori vârstnici, însemnătatea reală a Naşterii Domnului?
Cum să înţelegem noi, în zilele noastre, Naşterea Domnului şi, mai ales, formele de manifestare a noastră creştinească, precum înaintaşii, pe firul a două mii de ani de la minunea de la Betleem? Evenimentul unic al discreţiei totale, al stării de sărăcie din Peştera în care a intrat Sfânta Fecioară să‑L nască pe Fiul lui Dumnezeu, Făcătorul, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, al Cerului şi al Pământului, arată „taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută“ (Rom. 16, 25)!
Cea mai firească atitudine la sărbătoare este sesizată și împărtășită, în uimire, de cel mai mare teolog iubitor de Dumnezeu din secolul douăzeci, la noi, la români, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae. În celebra sa lucrare teologică de la tinereţe, intitulată „Iisus Hristos sau Restaurarea Omului“, scrie aşa: „Ce ne aduc Vifleemul şi Golgota?“[1] Şi ne lămureşte printr‑o frază inspirată şi de mare actualitate: „De‑abia după ce întunericul a fost împrăştiat cu totul sau în parte de lumină, ne dăm seama că întunericul nu avea să fie o stare permanentă, că ţinta noastră era şi este lumina“[2]. Această orientare luminoasă ne duce cu gândul chiar la steaua de deasupra Peşterii, după care s‑au orientat magii şi păstorii, dar şi îngerii din Ceruri, primii „apostoli“ ai cerului şi ai pământului, care L‑au căutat şi L‑au aflat pe Fiul lui Dumnezeu, adevărata Lumină, Dumnezeu adevărat, Copil născut „de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria“[3] în „ieslea sărăcăcioasă, care I‑a fost Domnului Casă“ [4]!
Aşa am putea ajunge şi noi, astăzi, la El, la Hristos, Prunc în ieslea din Betleem, Care ne doreşte aproape, nu prin întrebări şi răspunsuri şi nu doar prin diferite semne omeneşti, ci mai ales prin cel mai frumos mod de apropiere, aşa cum a venit El: „mititel şi‑n‑făşăţel“, în inimile, în sufletele şi în trupurile noastre. Astfel, duhovniceşte, ne preferă şi astăzi, ca şi acum două mii de ani, când Sfânta Fecioară i‑a devenit „Palat şi Cer“, „Maică şi Casă“, „Biserică şi Rai ceresc“, dar şi pământesc, iar mai apoi L‑au cercetat primii „pelerini“, îngerii din Cer şi, pe pământ, magii şi păstorii.
Astfel, fiecare dintre noi, primind lumina Iubirii întrupate, Care este Domnul nostru Iisus Hristos, încercăm să răspundem iubirii tot prin iubire, care este atât de slăbită în noi şi între noi, cu toate că, la Sfânta Liturghie, mărturisim aşa: „Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel Ceresc“![5] Îl primim, deci, real şi nu simbolic, astăzi, pe Hristos – „Mesia, chip luminos“, cu aceleaşi manifestări evlavioase ale îngerilor şi ale păstorilor: „Lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţi“! Sfântul Grigore Teologul, tot tainic, ne îndeamnă să săltăm, aşadar, doxologic:
„Hristos Se naşte, slăviți‑L!
Hristos din Ceruri, întâmpinaţi‑L!
Hristos pe pământ, înălţaţi‑vă!
Cântaţi Domnului tot pământul
Şi, cu bucurie, lăudaţi‑L, popoare, că S‑a preaslăvit!“
Preaiubiţi fraţi şi surori în Domnul,
Suntem bucuroşi, împreună, în chip duhovnicesc, lăuntric, prin prezenţa Pruncului Dumnezeiesc, Care ni Se dăruieşte din Peştera Betleemului către cea din inimile noastre purificate şi dornice de pace, din care izvorăşte iubirea curată de Dumnezeu şi de semeni.
Inimile se umplu astfel de Hristos, devin „altar“ pe care, tainic, El săvârşeşte „Liturghia“ îndumnezeirii noastre aici, pe pământ, ca arvună a celei veşnice în „ziua cea fără de înserare a Împărăţiei Sale“. Spontan, inima pulsează în toate venele trupului nostru căldura unei prezenţe care ne armonizează, ne umanizează şi ne face primitori de Dumnezeu. Această simfonie divino‑umană, prin minunea Întrupării Domnului, exprimată doxologic: „Slavă întru cei de Sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire“ (Luca 2, 14) se perpetuează, iată, şi acum, în toate bisericile noastre devenite „Betleem“ liturgic și case ale Domnului, „Cerul de pe pământ“[6]!
Din această stare mistică, simţim că Hristos trăieşte aievea în noi, precum ne arată lămuritor Sfântul Apostol Pavel: „Nu mai trăiesc eu (singur, solitar – n.n.), ci Hristos trăieşte în mine“ (Galateni 2, 20).
Astfel, spaţiul nostru lăuntric devine, prin Hristos, „palat“ încăpător şi primitor al oricărui oaspete, omul, fratele nostru, de oriunde şi oricine ar fi el.
Din starea trăirii în comuniune cu „Oaspetele Cerului“, Fiul lui Dumnezeu, Care, prin Întrupare, devine şi Fiul Omului, izvorăşte disponibilitatea mărturisitoare a supremei bucurii şi, deodată cu ea, se aprinde „scânteia“ luminoasă prin care vin oaspeţii invitaţi din lumea noastră, aşa cum suntem, cât mai mulţi, pentru a ne converti lăuntric, de la omenescul din noi la starea sacră de fii ai lui Dumnezeu, „cu inima curată“ (Matei 5, 8). Aşa se naşte şi între noi o nouă atitudine mult dorită, a frăţietăţii reale, care se întreţine cu „jarul“ iubirii Domnului de pe „altarul“ inimii ospitaliere şi dăruitoare! Acesta este adevăratul sens al Naşterii Domnului: renaşterea spirituală şi, în chip real, revenirea la o viaţă asemănătoare cu a pruncilor nevinovaţi, curaţi la inimă, plini de voioşie în manifestările lor comunitare, spontane şi iubitoare, fără condiţionări trecătoare. Ei iubesc sincer şi dezinteresat pe mama şi pe tata, pe bunicul şi pe bunica, pe dascăli, pe preot şi pe toţi oamenii pe care îi întâlnesc. De aceea, pentru că au atitudinea Fiului lui Dumnezeu, Pruncul de la Betleem, sunt cei mai credibili martori ai bucuriei Naşterii Domnului pentru noi toţi.
Doar în această realitate, a vieţii trăite cu puritate de copil, vegheată atent de părinţi şi de educatori, înţelegem de ce Domnul, prin Întrupare, ne‑a îndemnat să‑i luăm pe copii ca modele în viaţa noastră mult prea afundată în griji, în preocupări solitare şi în atitudini adesea neprietenoase faţă de semeni, orientate mai mult spre bucuriile efemere, prea costisitoare, prea zgomotoase şi, uneori, prea artificiale, fără duh paşnic, fratern, comunitar şi filantropic. Acesta este înţelesul real al sărbătorii Crăciunului, pe care l‑am moştenit „din moşi‑strămoşi“, de la Dunăre şi Carpaţi, aşezat delicat în imensa „câmpie“ a sufletului românesc generos! Nu întâmplător, chiar copiilor, la noi, la români, de secole bune, le‑a revenit menirea sfântă de a ne vesti Naşterea Domnului, pe cea mai sensibilă „coardă“ a bucuriei, colindul.
Ei, când ne aduc vestea Naşterii Domnului prin „colindul sfânt şi bun“, sunt şi mesagerii îngerilor, dar şi ai magilor şi ai păstorilor. Ei actualizează în sufletele noastre Evanghelia, cu înţelesurile ei suave care, accesibilă celor mici şi celor mari, la sat şi la oraş, ne adună într‑o unică Liturghie! Aşa a devenit poporul nostru primitor de Dumnezeu, în suflete, în inimi, în case şi în toate manifestările sale comunitare, păstrate înţelept în datini, în obiceiuri şi în tradiţii, la sfânta sărbătoare a Naşterii Domnului! Cu cât suntem mai preocupaţi de perpetuarea autenticului din cuvintele colindelor bătrâneşti şi din melodioasele armonii cântate de copii şi nu numai, se estompează, măcar de sărbători, separarea dintre generaţii şi se obţine familiaritatea creştinească şi românească, acasă şi în lume, hrănitoare de comuniune şi solidaritate, indiferent de vârstă, de stare socială şi de condiţiile în care trăim.
Iubiţilor,
Pe această notă, pe care toţi o dorim, din suflet, mai optimistă, a unei simfonii întruchipate prin darul rugăciunilor şi al manifestărilor spirituale şi filantropice, tainic şi real, ajungem acasă! De la sfintele slujbe din toate bisericile şi mănăstirile noastre, luăm dar sporit de înţeles mai duhovnicesc în viaţă şi ne apropiem de realităţile dumnezeieşti, deodată cu dorinţele noastre personale, în lumea devenită prea îngrijorată de absenţa, în unele locuri şi situaţii, a păcii reale sau de starea de singurătate şi de bătrâneţe, mai ales din pricina părăsirii satelor de tineri şi a ţării de muncitorii cu braţele harnice şi atât de eficiente, plecaţi, din păcate, acolo, departe.
Dar chiar şi astfel de stări reale, bune şi mai puţin bune, pe care le traversăm toţi, putem să le depășim împreună, prin credinţă puternică, cu înţelepciune şi cu discernământ, cu sfaturile şi chemările Sfintei Biserici – Mama noastră sufletească și prin slujirea şi râvna bunilor noştri păstori de suflete, în toate comunitățile creștinești.
Astfel, în toată Eparhia, cu participarea și jertfelnicia exemplară a dumneavoastră, a tuturor, dragi fraţi şi surori din tot locul, de toate vârstele şi stările, în anul ce‑l încheiem, ne‑am bucurat de două programe pastorale‑comunitare, acasă și la românii migranţi, fraţii noştri de‑o lege, de‑o limbă şi de acelaşi cuget, mereu păstrători ai unităţii și ai dreptei credințe. Primul program pastoral constă în responsabilizarea noastră sporită, slujitori şi credincioşi, pentru ocrotirea, ajutorarea şi preţuirea mai atentă a vârstnicilor singuri şi bolnavi, ori nevoiaşi în casele lor, mai ales a celor în stare de neputinţă, singurătate şi de suferinţă, dar şi din centrele comunitare.
Toate semnele dragostei fraterne, pornite din iniţiativa Bisericii şi susţinute minunat de slujitori şi de voluntari, sunt o mărturie vie a jertfelniciei, a omeniei creştineşti şi a dărniciei filantropice, izvorâte prin darul sacru al Domnului, Sfânta Liturghie: de la Altarul lui Hristos la „altarul aproapelui“, cum arată Sf. Ioan Gură de Aur!
Se cuvine azi să adresăm sincere, curate şi îndatoritoare mulţumiri preoţimii noastre receptive, voluntarilor cu vârste „de la tinereţe până la bătrâneţe“ şi tuturor celor pe care‑i cunoaşteţi. Toţi cei ce vă recunoaşteţi în binele făcut, vă rugăm să primiţi dorirea de a avea bucurie neveştejită în inimi!
Aşa face şi Domnul, Care ne spune: „Întrucât aţi făcut (acest bine – n.n.) celor mai mici fraţi ai Mei, Mie aţi făcut“ (Matei 25, 40). Deci, chiar Hristos Domnul ne confirmă, la Naşterea Sa, această binecuvântare!
De asemenea, al doilea program bisericesc binecuvântat tot de Sfântul Sinod, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, este referitor la binefacerea rugăciunii înălţate către Domnul prin cântarea bisericească şi cu ajutorul imnografiei tradiţionale a Ortodoxiei, în general, şi a celei româneşti, în special.
De două secole, aşa cum se cunoaşte de cei mai mulţi, pe firul tradiţiei strămoşeşti, imnografi, asemenea ieromonahului sfânt Macarie, recent canonizat de Sfântul Sinod, au lucrat pentru „românirea“ muzicii bisericeşti, astfel încât melosul sacru să ajungă de pe portativul notelor pe cel al „coardelor“ sensibile ale inimilor noastre, până la măsurile bucuriei de „a ne regăsi ca un cor“ [7], în armonie şi unitate „în Hristos şi în Biserică“ (Efeseni 5, 32), în noi şi între noi, aşa încât „toată suflarea să laude pe Domnul“ (Psalmul 150, 6)!
Părinţilor, dascălilor şi copiilor li se cuvin aprecieri concrete, prin semnele iubirii aşezate în ofrandele tradiţionale româneşti, spre a răspunde şi noi pentru darurile lor dumnezeieşti, pe care le‑au oferit Domnului în biserici, la dumnezeieştile slujbe. Glasurile de copii la Sfintele Liturghii, îndeosebi la sărbătorile Sfântului Apostol Andrei de la Galaţi ori ale Sfântului Nicolae, la Brăila, precum şi la întrunirile conferinţelor semestriale de la Galaţi, Tecuci, Brăila, Frumuşiţa – Tg. Bujor, de la Seminarul „Sf. Ap. Andrei“ şi la Însurăţei, au răsunat până la uşile cerului, s‑au unit cu cele ale puterilor netrupeşti la Liturghia Îngerească şi s‑au odihnit în inimile noastre, aidoma negrăitelor răpiri acolo unde „ochiul n‑a văzut, urechea n‑a auzit şi la inima omului nu s‑a suit“ (I Cor. 2, 9)!
Dar simfonia liturgică, prin glasuri de copii actualizând Betleemul la Naşterea Domnului, s‑a simţit ca un dar mare şi ceresc al comuniunii în toate bisericile, în unitate: bătrânii, chiar şi la 100 de ani, credincioşii de toate vârstele, preoţimea, cântăreţii, profesorii de religie, reuniţi la Sfânta Masă ca o familie, spre bucuriile de acasă!
Aşa să fie şi astăzi, la Naşterea Domnului, în toate sfintele lăcaşuri, în toate casele creştinilor şi în toate sufletele, în noi şi între noi, precum ne‑au arătat copiii atât la Betleemul istoric, dar şi acum:
„Îngerii cântau,
Păstorii fluierau,
Magii se‑nchinau,
Toţi se bucurau!“[8]
„Care bucurie şi aici să fie,
De la tinereţe pân’ la bătrâneţe!“[9]
Continuăm, în lumina bucuriei şi a ospitalităţii agapice şi filantropice, oriunde este posibilă fapta iubirii: de la comuniunea din biserici până în sufletele şi în casele noastre, nu numai cu mese încărcate de bucate, ci mai ales pline de ospitalitate faţă de cei de aproape şi de cei de departe.
Adună, Doamne, „în căsuţă şi la măsuţă“, cum ne chema Cuviosul sfânt Paisie de la Sihla, şi bogatul, şi săracul, şi copilul, şi bunicul, aşa cum am moştenit obiceiul din strămoşi!
„Şi‑acum te las, fii sănătos
Şi vesel de Crăciun,
Dar nu uita, când eşti voios,
Române, creştine, să fii bun!“[10]
Vă dorim din inimă, de Sfintele Sărbători, pace şi sănătate, bucurie şi creştinească bunătate, de la tinereţe până la bătrâneţe, în toate oraşele, satele, casele şi sufletele.
La mulţi ani!
Al vostru de tot binele voitor
şi către Hristos Domnul smerit rugător,
† Casian
Arhiepiscopul Dunării de Jos
[1]. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Ed. Basilica, București, 2013, p. 113.
[2]. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului..., p. 114.
[3]. Art. 3 din Simbolul de credință (Crezul).
[4]. Colind românesc.
[5]. Cântare la Sfânta Liturghie.
[6]. Sf. Gherman al Constantinopolului, Tâlcuirea Sfintei Liturghii, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2005, p. 27.
[7]. Sfântul Ignatie al Antiohiei, Epistola către efeseni, cap. IV, în: col. „P.S.B.“, vol. 1, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1979, pp. 158‑159.
[8]. Colind românesc.
[9]. Colind românesc.
[10]. Colind românesc.
