Bolile infecţioase au însoţit în mod constant evoluţia speciei umane, afirmă cercetătorul francez. Numeroase boli au influenţat şi uneori chiar modelat de o manieră importantă dinamica evolutivă a populaţiilor umane pe parcursul mileniilor. Aici pot fi citaţi cei 50 de milioane de morţi asociaţi cu pandemia de gripă spaniolă din 1918-1919 şi îngrozitoarele epidemii de ciumă neagră, care au decimat aproximativ 25% din populaţia Franţei în secolul al XIV-lea. Rujeola şi malaria ucid în continuare milioane de copii în fiecare an pe plan mondial.
De la sfârşitul secolului al XIX-lea, au fost făcute eforturi extraordinare pentru a lupta împotriva agenţilor infecţioşi, cu un succes spectaculos în ţările occidentale. Dezvoltarea condiţiilor de igienă, campaniile de vaccinare, folosirea pe scară largă a insecticidelor, apoi a antibioticelor au condus la o diminuare fenomenală a procentului deţinut de bolile infecţioase în totalul indicilor de morbiditate şi de mortalitate. În anii 1950-1960, opinia larg răspândită în ţările occidentale era aceea că maladiile infecţioase vor fi mai bine stăpânite şi că aceste boli nu vor mai reprezenta o prioritate a guvernelor. Succesul obţinut de eradicarea variolei, în 1977, a întărit această idee, afirmă experţii francezi.
De atunci, situaţia s-a schimbat. Numeroase maladii infecţioase noi au apărut (SIDA, cauzată de HIV - virusul imunodeficienţei umane, febra Ebola), altele au reapărut în regiuni în care fuseseră eradicate sau stăpânite (tuberculoza, holera), iar altele şi-au lărgit distribuţia geografică de o manieră spectaculoasă (virusul West Nile). În paralel cu această emergenţă reală, asistăm la o agravare cauzată de rezistenţa multor bacterii şi paraziţi la agenţii antimicrobieni.
Pentru a înţelege mai bine aceste tendinţe globale, Kate E. Jones şi colegii săi au studiat 335 de evenimente de emergenţă (a unor maladii infecţioase, n.r.) din 1940 până în 2004. Surprinzător, emergenţele virale au fost minoritare, întrucât ele deţin doar un sfert din totalul bolilor infecţioase apărute în perioada specificată. Predominanţa bacteriilor rezultă din apariţia rezistenţei la agenţii antimicrobieni. În rândul celor 84 de evenimente de emergenţă virală la oameni se găsesc cazurile de emergenţă reale, a căror prezenţă rezultă în general dintr-o transmisie între specii. Din aceste 84 de emergenţe, 11 corespund virusurilor cu ADN (4 familii), 9 virusurilor intermediare ADN (familia HIV şi familia virusului hepatitei B) şi 64 virusurilor cu ARN (13 familii).
Numărul acestor evenimente de emergenţă nu reflectă neapărat importanţa acestora pentru sănătatea publică. Astfel, familia HIV se clasează pe locul al cincilea, cu 7 evenimente, dintre care 2 majore, corespunzând emergenţei virusurilor HIV-1 şi HIV-2. În ceea ce priveşte familiile virusurilor febrei galbene şi chikungunya, care grupează în principal virusuri transmise de artropode, ele au produs 38 de evenimente virale, reprezentând aproape jumătate din totalul cazurilor analizate.
Analiza factorilor non-virusologici i-a ajutat pe cercetătorii francezi să descopere faptul că 11 categorii de factori majori sunt asociaţi cu 82% din emergenţele virale la om. Pe primul loc se află schimbările produse în exploatarea terenurilor (despăduririle, de exemplu), cu aproape un sfert din totalul evenimentelor. Urmează schimbările din industria agroalimentară (13%), călătoriile şi schimburile internaţionale (11%), schimburile din industria sănătăţii (10%) şi schimbarea sensibilităţii omului la infecţie (10%).
Plasticitatea genetică virală este determinantă pentru trecerea infecţiei de la o specie animală la o alta şi la om în special. Prin rata lor intrinsecă de mutaţie care este foarte ridicată, virusurile cu ARN generează foarte prompt o descendenţă heterogenă genetic. Existenţa lor permite virusului, fie înainte de trecerea de la o specie la alta, fie după această trecere, să dispună de o mare diversitate de posibilităţi şi de caractere genetice, care îi pot fi extrem de utile în cazul unei schimbări de mediu. Selecţia genelor mutante permite virusului să îşi continue adaptarea în organismul noii gazde şi să îşi crească "vitalitatea". În acest fel virusurile devin mai "competitive", în special în ceea ce priveşte transmiterea interumană. Pe lângă aceste mutaţii, schimburile de fragmente sau de gene întregi reprezintă şi ele motoare puternice ale variaţiilor genetice.
Agenţii care pot să infecteze mai mult de o specie sunt omniprezenţi. Aproape 61% dintre patogenii umani sunt agenţi de zoonoze, dintre care aproape 72% sunt asociaţi faunei sălbatice.
Emergenţele reprezintă rezultatul unui ansamblu complex de factori combinaţi şi situaţi pe eşaloane diverse: de la nivel molecular la cel al modificărilor ecologice şi cele societale. Emergenţele reale sunt cele mai de temut.
Se poate deci alcătui un portret-robot al următorului patogen emergent capabil să declanşeze următoarea mare epidemie în secolul al XXI-lea? Pornind de la constatările enunţate mai sus, ar putea fi vorba de un virus cu ARN, înzestrat cu o mare plasticitate genetică şi contagios prin transmitere respiratorie, de origine zoonotică. Acesta îşi va îndeplini trecerea la om de mai multe ori, fiindu-i suficient un singur succes, obţinut într-o regiune în care s-au produs mari schimbări în privinţa utilizării terenurilor, şi care va fi fost iniţial amplificat la om fără ca acest fapt să ajungă la cunoştinţa autorităţilor sanitare, în sânul unui megalopolis.
