De-a lungul vieţii, părinţii, bunicii şi alte rude sau prieteni ne dau o mulţime de sfaturi. De cele mai multe ori acestea sunt bune şi adevărate. Însă uneori, se întâmplă să „moştenim” mituri urbane pe care le luăm de bune pentru că aşa le-am învăţat şi aşa le-au auzit şi crezut şi părinţii noştri de la ai lor. Ca urmare a unora dintre aceste mituri urbane, copiii încep să se teamă de lucruri inofensive, iar atunci când ei vor deveni adulţi şi vor avea, la rândul lor copiii, vor transmite mai departe unele dintre aceste frici.
Puţini sunt cei care sunt dispuşi să verifice dacă aceste clişee au la bază un adevăr înainte de a le transmite copiilor. Ce fac majoritatea părinţilor când aud copiii trosnindu-şi degetele? Le spun că acest obicei le va afecta mâinile şi le va produce artrită mai târziu în viaţă. De unde ştiu ei asta? Pentru că aşa li s-a spus şi lor în copilărie.
Din fericire, Ken Jennings a publicat recent o carte numită „Because I Said So!: The Truth Behind the Myths, Tales, and Warnings Every Generation Passes Down to Its Kids” în care tratează şi descifrează unele dintre cele mai răspândite mituri pe care le-am moştenit şi pe care le transmitem mai departe copiilor noştri.
Mai jos, am ales câteva mituri pe care să le explicăm astfel încât să demonstrăm dintr-o perspectivă ştiinţifică dacă ele sunt sau nu reale.
„Suflă pe rană, o să te doară mai puţin!”
Adevărul este că s-ar putea să te doară mai puţin dacă sufli peste o tăietură, însă oamenii de ştiinţă avertizează că, în realitate, acest lucru ar putea fi dăunător. „NU respiraţi peste o rană”, este sfatul medical pe care îl găsim pe site-ul National Library of Medicine. Motivul pentru care specialiştii ne sfătuiesc astfel este destul de simplu: gura este plină de bacterii, pe când orice rană trebuie să fie protejată împotriva expunerii la bacterii. Fireşte, nu există detalii notate în literatura medicală cu privire la infecţiile produse de mămicile care au suflat peste „bubiţele” copiilor, tocmai pentru că, probabil, acest obicei prezintă un risc destul de mic. Totuşi, evitaţi să suflaţi peste răni în speranţa de a calma durerea. Mai bine faceţi vânt cu o foaie de hârtie sau folosiţi o compresă cu apă rece.
„Scoate-ţi plasturele şi lasă rana să se usuce, dacă vrei să se vindece mai repede!”
Acesta este unul dintre clasicele sfaturi date de dr. mama, dr. tata sau dr. buni. „Cum să ţi se vindece rana şi să facă coajă, dacă tu nu îndepărtezi bandajul? Umezeala o împiedică să se vindece”, susţin mulţi părinţi. În realitate, mitul bandajului care împiedică vindecarea a fost „demontat” încă din anul 1962, când medicul britanic George Winter a publicat un studiu asupra influenţei pe care o are umezeala în vindecarea rănilor. În studiu, Winter a folosit un bisturiu pentru a realiza mai multe tăieturi pe spatele unor porci tineri. Apoi, el a comparat viteza de vindecare a porcilor care au avut rănile bandajate cu cea a porcilor nebandajaţi. Rezultatele au arătat că celulele epiteliale au crescut de două ori mai repede în cazul rănilor umede, neaerisite, păstrate sub pansament.
De atunci şi până acum au mai existat nenumărate studii realizate pe subiecţi umani şi care au susţinut această concluzie.
Aşadar, o rană ar trebui să rămână acoperită pentru cel puţin 5 zile astfel încât vasele de sânge să se poată dezvolta în voie. În caz contrar, atunci când rana este aerisită în această perioadă incipientă de vindecare, un număr considerabil de celule noi nu vor supravieţui şi astfel procesul de vindecare este mai anevoios.
„Dacă îţi trosneşti degetele vei face artrită!”
Pentru o perioadă lungă de timp, mulţi medici au presupus că acest obicei poate promova artrita. De fapt, ei au inversat cauza cu efectul. Mai exact, medicii au observat că pe măsură ce îmbătrânim, încheieturile devin mai zgomotoase, iar în cele din urmă sunt afectate de artrită. Ca urmare acestor constatări, unii medici au concluzionat că dacă artrita face încheieturile să devină mai zgomotoase, atunci s-ar putea ca trosnirea degetelor să ducă la artrită. Pe de altă parte, este destul de limpede de ce părinţii au îmbrăţişat rapid această explicaţie medicală: pentru că trosnitul degetelor poate fi foarte enervant. Acum, majoritatea medicilor cred că degetele trosnesc deoarece încheieturile sunt înconjurate de un lichidul sinovial care este lubrifiant. Atunci când încheietura este în extensie, presiunea de acolo scade şi gazele precum dioxidul de carbon sunt eliminate prin formarea unei bule care se sparge şi scoate zgomotul cunoscut. Însă, analize cu raze X realizate recent au indicat că bulele mai mici sunt absorbite abia peste 20 de minute. Tocmai de aceea nu ne putem trosni degetele continuu.
În ultimele decenii au existat mai multe studii care au analizat în detaliu potenţiala legătură dintre artrită şi trosnitul degetelor. În 1975, un profesor de la UCLA a realizat un studiu pe rezidenţii de la un cămin de bătrâni şi nu a găsit nicio asociere între acest obicei şi artrită. Un alt studiu realizat în 1990 pe un eşantion mai mare a ajuns la aceeaşi concluzie, însă a indicat faptul că, în timpul observaţiilor s-a constatat că trosnitul degetelor este asociat cu o capacitate mai mică de a strânge obiecte în mână. Mai exact, persoanele din studiu, care erau la vârsta a treia, nu aveau dureri ale încheieturilor mai mari decât restul participanţilor care nu îşi trosneau degetele, însă ele aveau nevoie de ajutor pentru a deschide un borcan cu murături. Cele mai multe cercetări din acest domeniu au fost realizate de Donald Unger care s-a decis să analizeze legătura dintre trosnitul degetelor şi artrită după ce toată familia l-a sfătuit să înceteze cu acest obicei dăunător. Cum a testat el asocierea? Ei bine, Unger şi-a petrecut următorii 50 de ani trosnindu-şi doar degetele de la mâna stângă de cel puţin două ori pe zi. După 36.000 de rânduri de trosnit degete, el a publicat o lucrare ştiinţifică în care a explicat că mâna stângă nu i-a fost afectată în niciun fel de acest obicei. Ulterior, pentru munca depusă de el jumătate de secol, Unger a primit premiul Ig Nobel în 2009. După decernare acesta şi-a îndreptat privirea spre cer şi a declarat: „Mamă, te-ai înşelat!”.
„Cafeaua îţi opreşte creşterea!”
În secolul XIX, unul dintre cele mai des întâlnite avertismente împotriva consumului de tutun era că acesta duce la nanism şi a o slabă dezvoltare mentală. Recent, în 2008, un studiu realizat de Canadian Cancer Society a descoperit că există o parte de adevăr în acest avertisment. Mai exact, în studiu s-a constatat că adolescenţii care fumează sunt, în medie, cu aproximativ 3 cm mai scunzi, comparativ cu restul tinerilor. Însă, în anii `30 a luat naştere un alt mit, acela că un consum regulat de cafea ar putea opri dezvoltarea copiilor. Acest mit a prins rădăcini atât de adânci în societate, încât producătorii i-au ţinut piept cu greu, lansând campanii publicitare speciale. În realitate, nu au existat şi nici nu există dovezi care să ateste că un consum regulat de cafea ar declanşa probleme de creştere. De fapt, aceste temeri au luat naştere ca urmare a unor zvonuri potrivit cărora băuturile acidulate afectează oasele. Când studiile au indicat că doar băuturile de tip cola sunt asociate cu o densitate osoasă scăzută şi cu osteoporoza, oamenii au început să suspecteze şi cafeina.
Poate cafeina să încetinească dezvoltarea copiilor? Răspunsul este „Nu!” şi este dat de oamenii de ştiinţă de la Universitatea Creghton, care în 2001 au studiat efectul băuturilor carbogazoase care conţin cafeină. „Efectul pe care îl au băuturile carbogazoase asupra calciului din corp este neglijabil”, au notat cercetătorii.
„Curăţă-ţi urechile! Foloseşte un beţişor de urechi!”
În 1923, un imigrant evreu pe numele său Leo Gerstenzang şi-a urmărit soţia în timp ce ataşa de o scobitoare puţină vată pentru a curăţa copilul în urechi. Temându-se că scobitoarea ar putea răni băiatul, el a venit cu o nouă soluţie: a înfăşurat vată pe un beţişor din lemn ceva mai gros decât o scobitoare.
Astăzi, la fel ca în 1923, un număr destul de mare de oameni folosesc aceste beţişoare de urechi pentru a curăţa diferite orificii mici din corp, precum nasul sau urechile, în ciuda faptului că pe ambalajul produselor este specificat că acestea sunt folosite pentru „îndepărtarea machiajului” sau „pentru curăţarea locuinţei”.
Există câteva motive pentru care, de fapt, noi ar trebui să ţinem aceste beţişoare departe de urechi. În primul rând capetele de vată pot împinge cerumenul aproape de timpan, în loc să îl înlăture, lucru care poate afecta serios auzul. În plus, ceara din urechi are rolul de a lubrifia şi a proteja interiorul urechii, motiv pentru care atunci când este înlăturată prea des, procesul face ca pielea să devină prea uscată sau chiar să se infecteze. În loc să vă introduceţi beţişoare în urechi, specialiştii vă recomandă să ...ei bine... să nu faceţi nimic. Experţii de la American Academy of Otolaryngology susţin că puţină ceară în urechi este ceva normal, iar mişcarea zilnică a maxilarului are rolul de a înlătura şi elimina pe cale naturală excesul de ceară.
„Nu încerca ochelarii altei persoane, o să îţi afecteze vederea!”
Mai toţi copiii care nu poartă ochelari sunt curioşi şi vor să încerce ochelarii bunicii, a părinţilor sau a celorlalţi copii. Însă, de multe ori, părinţii sunt şocaţi: „Ce faci?! Dă-i jos! Vrei să îţi strici ochii?”. Această paranoia culturală este atât de răspândită încât a făcut subiectul unui supliment din ziarul de satiră The Onion, în 2010. Academia Americană de Oftalmologie susţine că purtarea ochelarilor cu dioptrii nepotrivite pentru perioade lungi de timp poate obosi ochii şi poate cauza dureri de cap. Ameţelile şi oboseala sunt cauzate de muşchii de la nivelul ochilor care sunt forţaţi să funcţioneze într-un mod neobişnuit pentru a se concentra. Durerea de cap, pe de altă parte, este cauzată, în mare, de perturbarea funcţiilor cerebrale şi a urechii interne care sunt afectate de stimulii vizuali pe care încearcă să îi proceseze. Însă, aceste simptome sunt temporare şi vor dipărea imediat după ce ne dăm jos ochelarii pe care îi încercăm.
Cu toate acestea, specialiştii avertizează că purtarea unei perechi nepotrivite de ochelari pentru o perioadă lungă de timp poate cauza ambliopie („ochi leneş”). Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre situaţiile în care un copil probează ochelarii unui coleg.
„Este prea puţină lumină şi îţi vei strica ochii dacă citeşti aici.”
Sute de ani, oamenii au citit la lumina lumânării şi cu toate acestea, acum, unul dintre principalele lucruri de care se îngrijesc părinţii este acela ca ai lor copii să aibă cât mai multă lumină atunci când citesc sau se uită la televizor. Însă, specialiştii spun altceva. „Cititul în lumina obscură nu afectează vederea. Însă, o lumină bună face ca cititul să se realizeze mai lesne şi previne oboseala ochilor”, subliniază reprezentanţii Academiei Americane de Oftalmologie.
Ochiul uman a evoluat în perioada în care strămoşii noştri erau vânători-culegători cu scopul de a putea realiza cu succes multe sarcini. Însă acest proces de „scanare” de la stânga la dreapta pe care îl folosim noi asupra obiectelor aflate la o distanţă mică pentru a citi, nu reprezenta una dintre sarcinile pe care le realizau strămoşii noştri. Prin urmare, atunci când citim foarte mult pentru o perioadă lungă de timp, ochii noştri obosesc indiferent dacă avem lumină multă sau puţină.
„Dacă îţi curge sânge din nas lasă capul pe spate!”
Este adevărat că dacă dăm capul pe spate s-ar putea să oprim sângele să curgă ...din nări. Însă acest lucru nu stopează sângerarea, în sine. În schimb, o astfel de poziţie face ca sângele să curgă prin esofag, lucru care ne poate face să ne înecăm sau ne poate produce stări de vomă sau de ameţeală. Potrivit reprezentanţilor de la American Academy of Family Physicians, pentru a evita aceste neplăceri este indicat să ne aplecăm în faţă. Mai exact, ei spun să ne aşezăm, stând cu capul un pic aplecat. În cele mai multe cazuri, sângerarea se opreşte dacă aplicăm pentru cinci minute o compresă cu apă rece. (
