26 DECEMBRIE 2024 - Monitorul de Galați - Ediție regională de sud-est Galați Brăila Buzău Constanța Tulcea Vrancea
Modifică setările cookie-urilor
Monitorul de Galati iOS App Monitorul de Galati Android Google Play App
România neconfesabilă
România neconfesabilă

Din 1990, rata întreruperilor de sarcină a scăzut de 10 ori în România, dar continuă să fie cea mai mare în cadrul Uniunii Europene.
În 1990 au avut loc 992.265 de avorturi, în anul următor 866.934 şi numărul a scăzut constant de-a lungul anilor, ajungând în 2011 la 102.896 şi în 2012 la 87.477. Statistica aceasta este foarte rar evocată în presă, căci ea exprimă o realitate dramatică, smulsă din cea mai protejată intimitate a societăţii româneşti. În primii 13 ani de după căderea regimului comunist, numărul de avorturi a fost mai mare decât al copiilor născuţi vii în fiecare an, tendinţa inversându-se abia din 2004. De atunci avorturile continuă să scadă, ajungându-se în 2012 (ultimul pentru care INS are date complete), la 435 de copii avortaţi pentru o mie de copii născuţi vii.
E foarte limpede că situaţia din România cunoaşte o evoluţie pozitivă. Tendinţa aceasta descrescătoare, care poate fi întâlnită şi la celelalte ţări intrate recent în UE, pare foarte bine instalată. Dacă va continua, nu este exclus ca peste 4-5 ani rata avorturilor să fie mult mai mare în Spania, de exemplu, unde s-a produs cea mai mare creştere din ultimul deceniu. Nu este întâmplător că guvernul conservator de la Madrid este preocupat să promoveze o lege prin care numărul avorturilor să fie limitat, căci se întâmplă ceva în intimitatea societăţii spaniole care suscită îngrijorări îndreptăţite. Din 2000 şi până în 2008, numărul avorturilor s-a dublat. Are legătură cu criza economică sau cu abandonarea valorilor conservatoare? Sau mai curând asistăm la o conjugare a celor două cauze?
Dacă privim situaţia din România, pe care o cunoaştem mult mai bine, observăm că, într-adevăr, rata avorturilor a scăzut pe măsură ce nivelul de trai al populaţiei a crescut. Dar cu toate acestea nu există o legătură strictă cu situaţia materială. Rata avorturilor a continuat să scadă constant chiar şi în anii mai grei, în care se instalase o recesiune. Statistica înregistrează foarte mici salturi legate de o perioadă mai grea, cum a fost cea din 2010-2011, dar care se înscriu în curba generală descrescătoare. De altfel în Spania nivelul de trai nu a scăzut atât de dramatic, încât să antreneze prin propria forţă o dublare a numărului de avorturi.
E vorba şi de altceva, de o mutaţie la nivelul valorilor. După o lungă perioadă de guvernare a stângii socialiste, societatea spaniolă a părut să părăsească tot mai mult ideile creştine şi conservatorismul societal. De altfel, în mai toată Europa occidentală, stânga a părut să abandoneze proiectul de reformă socială (marxismul devenit desuet) şi să se lanseze în reforma societală. Guvernarea Hollande în Franţa este exemplul cel mai apropiat şi mai expresiv: de când au sosit socialiştii la putere, nu au făcut nimic nimic altceva decât să iniţieze reforme radicale în ce priveşte familia, provocând ample manifestaţii de stradă.
Există aşadar şi altceva decât sărăcia ca motor avortiv. Este vorba în primul rând de felul în care omul se gândeşte pe sine. În România lucrurile din fericire par să meargă spre bine. Dacă în 1990 erau 3 avorturi la un copil născut viu, dacă în 1995 se înregistrau două avorturi la un copil născut, în 2012 raportul era de 0,4 la 1. Şi, aşa cum am arătat, tendinţa a fost constantă şi aproape liniară.
Cu toate acestea, rata avorturilor din România este încă cea mai mare din UE. În număr absolut, România a fost întrecută de Marea Britanie şi Franţa, dar la un număr mult mai mare al femeilor şi naşterilor.
În 2011 un grup de deputaţi PDL a iniţiat un proiect de lege care avea ca scop să limiteze numărul de avorturi. Nu era o lege de interdicţie, ci una care instituia un filtru prin intermediul unui cabinet de consiliere. Legea susţinută timid nu a putut fi promovată şi a fost abandonată foarte repede. Au fost mai multe cauze vizibile ale acestui eşec, plecând de la impopularitatea generală a guvernului PDL care tăiase subvenţiile sociale, inclusiv indemnizaţia acordată mamelor la naştere, până la stângăcia argumentaţiei. Dar privind statistica am putea crede că acel proiect nu a provocat mai multă animaţie publică şi mai multe dezbateri tocmai pentru că în profunzimile societăţii se petrecea deja ceva pozitiv care mergea în acelaşi sens.
Totuşi o lege care să ofere un spaţiu de reflecţie, un răgaz salvator, este necesară, căci situaţia particulară românească arată că se înregistrează pe mai departe un număr mare de avorturi în rândurile fetelor tinere aflate între 15 şi 19 ani. Or, tocmai aceasta este vârsta la care deruta, spaima, descurajarea se manifestă cu cea mai multă putere. Potrivit datelor oficiale INS, în 2012 s-au înregistrat 380,7 de avorturi la o mie de născuţi vii în rândul tinerelor aflate sub 19 ani. Obiecţiile cele mai numeroase împotriva proiectului de lege din 2011 au vizat tocmai situaţia precară a acestor tinere, care dacă nu provin din medii sărace sunt supuse unei presiuni sociale insuportabile. Într-adevăr ar fi nevoie de mai mult decât de „consiliere”, ar fi nevoie de un cadru social receptiv, care să nu o stigmatizeze pe tânăra mamă.
În concluzie, am atrage doar atenţia asupra unor contradicţii care se manifestă la nivelul UE. Pe de o parte, ţările Estului, printre care şi România, au evoluat pozitiv, manifestând tot mai multă responsabilitate faţă de viaţă, pe de altă parte în Parlamentul European se manifestă tot mai energic în ultimii ani o linie „emancipatoare”, care pretinde ridicarea oricăror obstacole în calea avortului şi chiar obligativitatea sa pentru medicii obiectori de conştiinţă. Ar fi dramatic ca avansul integrării europene să contrazică sau să risipească toate aceste achiziţii preţioase, dobândite în intimitatea nevăzută a societăţii.


Articole înrudite