Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a condamnat România în cazul unui tânăr de etnie romă, Mugurel Soare, care a rămas parţial paralizat după ce a fost bătut şi împuşcat în cap de un poliţist în anul 2000, obligând statul român să-i plătească acestuia daune în valoare de 130.000 de euro.
De asemenea, România trebuie să plătească daune de câte 10.000 de euro şi către doi martori oculari la acest incident, supuşi la rele tratamente în sediul poliţiei, unde au fost ţinuţi 10 ore fără apă şi mâncare, poliţiştii încercând astfel să obţină de la ei cu forţa declaraţii care să-l disculpe pe colegul lor, cel care l-a împuşcat pe Mugurel Soare.
Potrivit APADOR-CH, pe 19 mai 2000, Mugurel Soare, atunci în vârstă de 19 ani, a fost bătut şi împuşcat în cap de un poliţist în civil. Incidentul s-a petrecut în jurul orei 19.00, în apropierea Spitalului Caritas din Bucureşti, în prezenţa unor martori oculari. "Vina" victimei a fost că alerga pe stradă după cumnatul său care îşi abandonase soţia - sora lui Mugurel - şi copilul. Transportat la Spitalul de Urgenţă, Mugurel Soare a fost în comă timp de 5 zile, apoi operat dar a rămas paralizat pe partea dreaptă a corpului şi cu afectarea foarte gravă a centrilor vorbirii. La evenimentul din 19 mai 2000 au fost prezenţi şi doi martori oculari care au fost privaţi ilegal de libertate. Ei au fost ţinuţi timp de 10 ore în sediul poliţiei, fără apă şi fără hrana, sub presiune psihică permanentă pentru a-i determina să dea declaraţii favorabile poliţiştilor. După epuizarea căilor de atac interne, cei doi martori oculari s-au adresat CEDO împreună cu Mugurel Soare.
CEDO a constatat că România a încălcat articolul 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului, referitor la dreptul la viaţă, precum şi articolul 3, care interzice supunerea la tratamente degradante, în cazul celor doi martori oculari. În cuprinsul decizie, CEDO a criticat şi legislaţia aflată în vigoare la momentul respectiv, deoarece nu reglementa strict folosirea armelor de foc în cadrul operaţiunilor de poliţie şi nici modul de pregătire a unor astfel de operaţiuni. În plus, Curtea a apreciat că folosirea forţei letale a fost excesivă în cauză şi a înlăturat apărarea Guvernului român - care susţinuse că poliţistul în cauză fusese de fapt atacat de reclamant cu un cuţit şi, în consecinţă, acţionase în legitimă apărare - deoarece Guvernul nu a furnizat suficiente elemente de probă pentru a-şi susţine această apărare.
Curtea a mai constatat că statul român nu a desfăşurat în urma evenimentelor din mai 2000 o anchetă efectivă, aptă să identifice şi să pedepsească persoanele responsabile, ancheta împotriva poliţiştilor implicaţi finalizându-se cu o soluţie de neîncepere a urmăririi penale, situaţie în care reclamantul nu a putut iniţia nicio acţiune civilă în care să ceară daune pentru consecinţele suferite.
