Prim-ministrul, Victor Ponta, a rostit o frază ale căror ecouri negative se vor mai auzi multă vreme de aici înainte: ”Sincer, cred că e o prostie să mai vorbeşti de măsuri de dreapta şi de stânga. Ce e de dreapta şi de stânga? ” Premierul are însă dreptate să constate că logica economică a guvernării, indiferent de cine este exercitată, tinde să fie mereu aceeaşi: ea nu priveşte societatea ca un ansamblu de persoane cu autonomie morală, ci ca o masă animată de comportamente tipice. Dar această observaţie nu priveşte numai guvernul României, ci toate guvernele şi mai ales acele guverne care au nefericirea de a apela la FMI. În cazul acestora, FMI fiind un organism complet imun la politicile locale, gândirea preocupată de manipularea profitabilă a comportamentelor economice devine dominantă şi chiar tiranică. Când un guvern, din cauza împrejurărilor sau a propriei incompetenţe cade sub tutela FMI, nu mai poate fi vorba de a promova valori. FMI a fost mereu resimţit în ţările sărace ca fiind oprimant, ceea ce este perfect explicabil. Dar nu numai pentru că politicienii locali ar fi incapabili să gândească o schemă raţională de cheltuieli bugetare şi să se sustragă presiunilor publice sau pentru că nu ar avea curajul politic de a contrazice aşteptările alegătorilor, ci şi pentru că FMI bruschează gândirea unor politicieni obişnuiţi să gândească în termeni de valori: adică bani pentru şcoli, pentru spitale, pentru biserici şamd. Suntem de prea multe ori tentaţi să facem o nedreptate acestor oameni numindu-i incompetenţi, iresponsabili, populişti, înapoiaţi, fără să remarcăm că fără un orizont al valorilor toate strategiile economice menite să conducă la prosperitate nu au niciun sens, altul decât un pur hedonism. Din cauza reprezentărilor comune privind politicile de stânga sau de dreapta nu remarcăm că între tăierea salariilor cu 25% din 2010 şi planul guvernului actual de a oferi scutiri fiscale debitorilor există o asemănare de fond : ambele măsuri, deşi diametral opuse, vizează manipularea comportamentelor economice (reprimare sau încurajare după caz) în cuprinsul unei mase omogene de oameni. Ambele măsuri ignoră diferenţele dintre oameni şi operează indistinct, descurajând însă de fiecare dată comportamentele virtuoase. Prin tăierea uniformă a salariilor cei dedicaţi şi cu adevărat competenţi au fost profund decepţionaţi, iar prin premierea debitorilor cu probleme se întâmplă la fel: conduita virtuoasă pare încă o dată pedepsită. De fapt e chiar mai rău, căci debitorii vicioşi sunt recompensaţi. Dar scopurile acestor măsuri economice nu au nicio legătură cu virtuţile sociale, ele fiind, indiferent de semnul lor (stânga, dreapta), subsumate aceloraşi imperative. Societatea românească a intrat ea însăşi de la o vreme în logica societăţii de consum aşa cu o descria strălucitor Jean Baudrillard acum mai bine de 40 de ani. Sintagma ”societate de consum” a intrat demult în vorbirea comună, chiar mai înainte ca oamenii care trăiau în comunism să poate înţelege cu adevărat despre ce este vorba şi de aceea sensul ei a fost mult simplificat şi oarecum deturnat. Dacă ar fi fost vorba doar de apetitul nestăvilit al oamenilor pentru distracţii şi cumpărături, de un „materialism“ copleşitor nu ar fi fost în definitiv nimic cu adevărat nou. Astăzi însă esticii ieşiţi din economia planificată pot înţelege ce înseamnă conceperea creditului bancar ca ”dresaj socio-economic sistematic îndreptat către cheltuială” şi de asemenea de ce creditul este ”un proces disciplinar de reglementare a cererii” (J. Baudrillard). În acest sens restrictiv nu sunt decât manevre diferite menite să conducă şi să regleze mecanismul general al consumului şi producţiei. O frână şi o acceleraţie a aceleaşi maşini. Se poate mai uşor înţelege de ce nu există cu adevărat opoziţie la ce face guvernul Ponta şi de ce nimeni nu a găsit nicio replică potrivită la afirmaţia lui cu privire la irelevanţa antinomiei stânga-dreapta. Dar tot de aici putem înţelege mai uşor că politica ar trebui reîntemeiată şi reaşezată pe valori. Dacă ea rămâne o succesiune de „frâne“ şi de „acceleraţii“ ale consumului şi de fapt o anexă a politicilor de creditare, atunci trebuie să acceptăm învinşi că premierul are dreptate.
