Pentru că nu înţelegem limbajul copilăriei, tradus în prospeţimea cuvintelor, în insolitul întrebărilor şi curiozităţilor pe care ni le transmit, de cele mai multe ori nu stăm de vorbă cu copiii noştri, ci le impunem reţete de comportament şi de viaţă.
Un studiu al organizaţiei “Salvaţi Copiii” arată că unul din trei părinţi români şi-a bătut copilul în ultimul an. Violenţa asupra copiilor nu se rezumă însă doar la bătaie. Mulţi părinţi îşi pedepsesc copiii prin ameninţări verbale violente, îi încuie în cameră, nu le dau să mănânce, îi “fac de râs” în public. Toate aceste pedepse se răsfrâng în mod dramatic asupra dezvoltării fizice şi psihice a copiilor.
Dacă toată viaţa adultului e o ispăşire a copilăriei, nu trebuie să ne mirăm că atâţia tineri, deşi au trăit în condiţii materiale decente, eşuează în a-şi deschide şi urma un drum în viaţă. Lipsa de afectivitate, de înţelegere, de prietenie din timpul copilăriei îl va face pe viitorul adult neîncrezător în el însuşi şi în cei din jurul său, suspicios, răzvrătit social, agresiv.
Pentru că nu înţelegem limbajul copilăriei, tradus în prospeţimea cuvintelor, în insolitul întrebărilor şi curiozităţilor pe care ni le transmit, noi de fapt de cele mai multe ori nu stăm de vorbă cu copiii noştri, ci le impunem reţete de comportament şi de viaţă încă de la vârstele cele mai fragede. Modelele suntem noi şi copiii trebuie să ne urmeze, să “înveţe din experienţa noastră de viaţă.”
O situaţie aparte o reprezintă acei copii ai căror părinţi muncesc în străinătate. Lăsaţi în grija rudelor, unii dintre ei suferă de depresii, sunt necomunicativi sau agresivi. Le lipseşte afectivitatea, iar şcoala nu suplineşte nici ea această lipsă, învăţământul nostru fiind axat în general pe acumularea de cunoştinţe, fără să acorde atenţie laturii afective a elevului. Copiii care greşesc sunt pedepsiţi şi aici, ca şi acasă, uneori chiar prin bătaie, mai ales în unele şcoli din mediul rural.
Cazuri de elevi bătuţi de învăţători sau profesori au fost prezentate de presă, însă ele sunt mult mai multe. Copiii ascund de regulă părinţilor că au fost pedepsiţi în felul acesta de profesorii lor, de teama de a nu fi apoi ţinuţi tot timpul sub vizor, scoşi zilnic la tablă, hărţuiţi. Acceptă abuzul fizic şi tăinuiesc nedreptatea, acumulând de mici frustrări care vor răbufni mai târziu.
Deşi avem legi care sancţionează violenţa adulţilor împotriva copiilor, deşi avem o instituţie care are menirea să apere drepturile copiilor (Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului), cazurile de violenţă asupra copiilor rămân de cele mai multe ori necunoscute şi nesancţionate. Adulţii care asistă la astfel de violenţe au datoria să sesizeze autorităţile, dar nu o fac, nu se “amestecă” în familiile unde se petrec astfel de abuzuri, pentru că îşi spun că părinţii sunt suverani, ştiu ei mai bine prin ce metode îşi strunesc copiii.
“Sunt o persoană cu drepturi şi responsabilităţi şi am dreptul să fiu tratat ca atare; am dreptul să fiu luat în serios şi să fac greşeli”, scrie în Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului. Noi avem însă o mentalitate a sancţiunii, a pedepsei, aplicăm copiilor noştri pedagogia bâtei, la propriu şi la figurat. Nu generalizăm, însă mulţi părinţi suferă de autosuficienţă în ceea ce priveşte creşterea copilului. Nu apelează la psiholog sau la alte persoane specializate atunci când se află în dificultate, când “nu se mai pot înţelege” cu copiii lor.
Atâta timp cât nu vom căuta în noi să recuperăm limbajul copilăriei, vom rămâne tributari pedagogiei bâtei pe care o vom aplica metodic copiilor noştri.
