Arestul la domiciliu este o măsură care afectează libertatea persoanei, iar aceasta trebuie însoţită de ansamblul garanţiilor recunoscute în cazul măsurii privative de libertate a arestului preventiv, precizează Curtea Constituţională a României (CCR).
CCR a admis o excepţie de neconstituţionalitate care viza dispoziţiile articolului 220 alin. 1 din Codul de procedură penală, care permite luarea măsurii arestului la domiciliu, în condiţiile în care anterior inculpatul a fost arestat preventiv sau la domiciliu în aceeaşi cauză, în lipsa unor temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate.
În motivarea deciziei, Curtea arată că atât persoanele aflate în arest preventiv, cât şi cele aflate în arest la domiciliu se află într-o formă de privare de libertate, iar cele două măsuri reprezintă o "interferenţa majoră în dreptul la libertatea individuală a persoanei".
"Din această perspectivă, Curtea a apreciat că, din modul de reglementare a măsurii arestului la domiciliu, aceasta reprezintă o afectare a drepturilor persoanei care, prin intensitate şi modul de aplicare/de punere în executare, afectează libertatea persoanei, având caracteristicile unei privări de libertate", se arată în motivare.
În context, judecătorii apreciază că măsura arestului la domiciliu trebuie să fie însoţită de ansamblul garanţiilor recunoscute în cazul măsurii privative de libertate a arestului preventiv.
"Astfel, Curtea apreciază că stabilirea naturii măsurii preventive a arestului la domiciliu în sensul că aceasta este o măsură preventivă privativă de libertate determină faptul că aceasta trebuie însoţită de ansamblul garanţiilor recunoscute în cazul măsurii preventive privative de libertate a arestului preventiv. Această concluzie se impune, având în vedere, pe de-o parte, similitudinea celor două măsuri din perspectiva naturii şi a substanţei acestora, aspect stabilit atât de Curtea Constituţională, cât şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, şi, pe de altă parte, principiul ce rezultă din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căruia norma constituţională a art. 23 trebuie interpretată în sens larg, cu referire la toate măsurile preventive privative de libertate", se precizează în motivare.
Curtea reţine că, spre deosebire de situaţia arestului preventiv, care se poate dispune din nou faţă de inculpatul care a mai fost anterior arestat preventiv în aceeaşi cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecăţii, numai dacă au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate, în cazul arestului la domiciliu aceasta garanţie nu este reglementată.
Totodată, judecătorii observă că temeiurile ce stau la baza luării măsurilor preventive privative de libertate sunt similare celor reţinute în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului — inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte; inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament; inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta; există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni — şi apreciază că acestea îşi pierd din intensitate odată cu trecerea timpului, pierzându-şi în acelaşi timp caracterul suficient.
"Aşa fiind, Curtea apreciază că imposibilitatea dispunerii din nou a unei măsuri preventive privative de libertate faţa de inculpatul care a mai fost anterior arestat la domiciliu sau arestat preventiv în aceeaşi cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecăţii, dacă nu au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate, se constituie într-o garanţie ce însoţeşte măsurile preventive privative de libertate. Din această perspectivă, Curtea constată, cu atât mai mult, că dispunerea unei noi măsuri preventive privative de libertate, după ce anterior faţă de persoana respectivă a mai fost dispusă o măsură preventivă privativă de libertate, nu se poate baza pe aceleaşi temeiuri care au fundamentat dispunerea primei măsuri preventive privative de libertate. (...) Or, având în vedere că măsura preventivă a arestului la domiciliu este o măsură similară celei a arestului preventiv, având natura unei măsuri preventive privative de libertate, Curtea apreciază că aceasta trebuie însoţită de aceleaşi garanţii ca cele prevăzute în cazul măsurii preventive a arestului preventiv, inclusiv cea reglementată de dispoziţiile art. 238 alin.(3) din Codul de procedură penală", spun judecătorii CCR.
