OZN - o poveste mai veche decât am crede
Dorinţa de a contacta prezumptivele forme inteligente de viaţă de pe alte planete este cu mult mai veche decât "isteria OZN" stârnită în secolul XX sau decât primul mesaj radio trimis către extratereştrii în 1974, cu ajutorul uriaşului telescop de la Arecibo, la care oamenii de ştiinţă încă aşteaptă răspuns. Ideea a înflorit încă din secolul al XVII-lea, atunci când a fost lansată în premieră teoria "pluralităţii de lumi", avându-l ca aprig susţinător pe Bernard le Bovier de Fontenelle, autorul studiului "Conversaţie asupra pluralităţii lumilor" din 1686.
Poate cel mai cunoscut dintre promotorii acestei propuneri a fost matematicianul german Carl Friedrich Gauss (tablou, jos) cel care, în 1820, propunea reflectarea razelor solare pe planetele din jurul Terrei cu ajutorul unui aparat pe care el însuşi îl proiectase, heliotropul. Tot el este creditat cu ideea defrişării în formă de triunghi a unor uriaşe suprafeţe împădurite din Siberia şi cultivarea acestora cu grâu, totul pentru a indica prezenţa noastră posibililor vizitatori extratereştri.
20 de ani mai târziu, astronomul Joseph von Littrow a propus o idee asemănătoare. Acesta susţinea, nici mai mult, nici mai puţin, decât săparea unui uriaş canal triunghiular, lung de aproape 30 de kilometri, care să fie umplut sistematic cu kerosen şi care să fie aprins în fiecare noapte pentru a demonstra prezenţa unor forme inteligente de viaţă pe Terra celor care fi fost interesaţi să le descopere.
În 1869, inventatorul francez Charles Cros şi-a imaginat o serie de oglinzi parabolice care să transmită semnale luminoase, prin intermediul lămpilor electrice, către celelalte planete ale sistemului solar, şi asta în timp ce statisticianul britanic Francis Galton propunea, trei decenii mai târziu, folosirea unui cod radio asemănător codului Morse.
În 1901, Nikola Tesla anunţa receptarea unui semnal misterios, posibil de pe Marte, prin intermediul uriaşului sau transmiţător din Colorado Springs. 19 ani mai târziu, Guglielmo Marconi le declara reporterilor că a detectat un semnal radio din spaţiul extraterestru. Astfel de opinii nu puteau fi trecute cu vederea şi rămânea doar o chestiune de timp până când o autoritate organizată menită să ia urma vieţii extraterestre avea să fie înfiinţată.
Căutându-i pe extratereştri
Acest lucru s-a şi întâmplat, în 1959, atunci când însărcinată cu cercetarea sistematică a cosmosului în căutarea unor civilizaţii de pe alte planete a fost instituţia înfiinţată sub denumirea "Search for Extraterrestrial Intelligence" (SETI). În jumătatea de veac de activitate, proiectul a traversat câteva episoade interesante.
Pe vremea aceea, mai toată lumea îşi imagina fiinţele extraterestre ca fiind neapărat inteligente, mai evoluate decât noi şi, de preferinţă, cu înfăţişare umanoidă. Între timp, de la optimistele previziuni privind descoperirea unei adevărate civilizaţii extraterestre, alcătuită din vieţuitoare dotate cu o înaltă inteligenţă, am ajuns la o înţelegere mai realistă a problemei şi am început să ne mulţumim şi cu eventualitatea unor forme primitive de viaţă, fie ele şi nişte bacterii, de natură să ne dea speranţe pentru viitor.
Dimpreună cu alte programe de cercetare spaţială, finanţate în general de NASA ori ESA, SETI explorează corpurile cereşti, prin telescoape şi sonde cosmice căutând, în primul rând, condiţii propice vieţii, apoi dovezi ale existenţei acesteia. Cu mijloace tehnice tot mai avansate, SETI îşi petrece cea mai mare parte a timpului ascultând "glasurile" Universului şi, ocazional, trimiţând el de pe Pământ semnale cu mesaje despre noi, la care se aşteaptă răspuns.
Şi face asta de 50 de ani. Între reuşitele lui SETI se numără descoperirea pulsarilor, identificarea unor urme de materie organică pe o rocă marţiană veche de 4,5 miliarde de ani şi reperarea apei îngheţate pe Marte. În plus, sonda spaţială Voyager 1 se găseşte, în acest moment, la cca. 10 miliarde de km depărtare de Pământ, semnalele radio emise de pe ea având nevoie de 15 ore pentru a ajunge la noi.
În 2005, NASA a anunţat că Voyager 1 a ajuns în zona de graniţă de la marginea sistemului nostru solar. O va străbate în următorii 6 ani şi, în 2015, ar urma să devină primul obiect creat de om care va ajunge în spaţiul interstelar. Telescopul Kepler a identificat până acum 423 de exoplanete stâncoase, a căror asemănare cu Pământul este discutabilă, dar a căror existenţă le dă speranţă oamenilor de ştiinţă cu privire la identificarea vieţii evoluate.
„Suntem singuri în Univers? Probabil că nu!”
Trăsătură neobişnuită pentru un cercetător, Stephen Hawking este un astrofizician celebru în toată lumea. Numele său este asimilat, cel puţin de profani, cu autoritatea supremă în materie de judecăţi astronomice şi calcule fizico-matematice. Poate fi considerat, cu un pic de largheţe, vedeta lumii ştiinţifice de pretutindeni. Fostul profesor al catedrei de fizică-matematică de la Cambridge a fost intens mediatizat atât graţie teoriilor sale nonconformiste despre Univers, dar şi pentru coeficientul sau de inteligenţă - care se bănuieşte că atinge 160, Hawking refuzând să facă testul -, venit "la pachet" cu un sindrom de distrofie musculară care, încă din anii tinereţii, l-a imobilizat într-un scaun cu rotile, forţându-l să comunice exclusiv cu ajutorul unui sintetizator de voce.
În cadrul unei conferinţe din 2008, organizată cu ocazia aniversării a 50 de ani de existenţa NASA, profesorul Stephen Hawking a făcut o declaraţie care a trezit curiozitatea auditorilor. La întrebarea "Suntem singuri în spaţiu?", acesta a dat un răspuns rapid: "Probabil că nu".
Profesorul Hawking a declarat că viaţa în Univers este posibilă, însă nu în modul în care ne-o imaginăm noi. Formele de viaţă simple sau inteligente se pot forma în condiţii total diferite de cele de pe Pământ, prin urmare, există probabilitatea ca ele să nu aibă nimic în comun cu trăsăturile umane pe care noi le "împrumutăm" de obicei.
"Există o posibilitate destul de mare să găsim viaţă simplă pe alte planete, însă viaţa inteligentă este cu siguranţă o raritate", declară atunci cercetătorul. De asemenea, Hawkins nu crede în teoria răpirilor extraterestre. În opinia savantului, acest lucru nu ar rămâne fără urmări, deoarece probabilitatea că ADN-ul acestora să fie diferit este destul de mare, ca şi posibilitatea să poarte boli pentru care noi nu avem imunitate. Şi viceversa.
Alţi astrobiologi au declarat că ne-am închipuit că fiinţele extraterestre sunt clădite aproximativ "după chipul şi asemănarea noastră". Biochimiştii speculează rolul pe care îl joacă carbonul în această privinţă. Deoarece carbonul este o componentă-cheie a vieţii pe Pământ, tindem să speculăm că acest lucru este valabil în tot Universul.
În realitate, cercetătorii au identificat prezenţa a numeroase elemente care ar putea avea acelaşi efect, fără a avea însă şi aceeaşi formă. În opinia acestora, chiar şi arsenicul ar putea susţine viaţa în anumite condiţii. Pe Pământ există organisme care utilizează arsenicul pentru a genera energie şi a facilita creşterea. Clorul şi sulful sunt alte candidate la înlocuirea carbonului, ca şi azotul şi fosforul, care pot forma molecule biochimice. Exemplul organismelor tardigrade, foarte pământene şi care sunt capabile să supravieţuiască în condiţii total improprii vieţii aşa cum o înţelegem noi, este unul foarte concludent în acest sens.
În ceea ce priveşte necesitatea apei, prezenţa ei nu este obligatorie. Amoniacul are proprietăţi asemănătoare apei, astfel încât chiar şi un amestec între cele două elemente păstrează temperaturile mai joase pentru mai mult timp decât apă normală, prin urmare astronomii nu se aşteaptă să identifice apă în formă în care o cunoaştem pe Pământ. Un exemplu în acest sens se află chiar în sistemul nostru solar, pe cel mai mare satelit al lui Saturn, Titan. Toate aceste elemente se manifestă altfel privite în mediul nostru. Însă dacă îl situăm într-un mediu extraterestru, reacţiile lor sunt altele. În această perspectivă, apa şi carbonul ar putea deveni elemente nefavorabile vieţii în mediul planetar. Sunt câteva constatări care îi determină pe cercetătorii să considere că ar putea exista în spaţiu mult mai multă viaţă decât am putea detecta vreodată - absenţa dovezilor neînsemnând dovada absenţei.
Revenind însă la poziţia lui Hawking faţă de existenţa extratereştrilor, specialistul crede că un eventual contact cu aceştia ar putea fi dezastruos pentru umanitate. "Într-un Univers cu o sută de miliarde de galaxii, fiecare conţinând sute de milioane de stele, este puţin probabil că Terra să fie unicul loc unde să fi apărut viaţa. Pentru creierul meu matematic, existenţa extratereştrilor este perfect raţională." Aceasta este convingerea lui Stephen Hawking.
Omul de ştiinţă, în vârstă de 68 de ani, considera că formele cele mai probabile de viaţă extraterestră ar putea fi microorganismele şi animalele "simple": "La urma urmei, aceste specii au dominat Terra vreme de milioane de ani". "Totuşi", mai avertizează fostul profesor de la Cambridge, "contactul cu extratereştrii ar putea fi devastator pentru rasa umană. Să ne gândim la descoperirea Americii din 1492. Atunci când Columb a debarcat în America, lucrurile nu au mers prea bine pentru indigeni".
„După ce vor fi epuizat toate resursele propriei planete, extratereştrii-nomazi inteligenţi ar putea pleca la vânătoare prin galaxii, pentru a descoperi alte planete de care să profite. Aceste fiinţe ar putea supune şi coloniza planetele de la bordul unor nave gigantice. Ajunge să ne privim pe noi înşine pentru a ne dă seama spre ce ar putea să aducă un asemenea contact."
Ce ar trebui să căutăm?
Cum a început viaţa şi dacă ea mai există şi în alte părţi din Univers rămâne, din vremea vechilor greci, de peste 2.500 de ani, una dintre cele mai fascinante întrebări din lumea ştiinţei. Răspunsul concludent lipseşte încă, chiar dacă aşa-zisele apariţii bizare de OZN-uri, de-a lungul deceniilor, ne asaltează cu un sistematic, dar ambiguu, survol al cerurilor, iar sondele de explorare cosmică au descoperit depozite de gheaţă pe Lună şi emisii de gaz metan pe Marte - principala candidată, în imaginarul colectiv cel puţin, din lista planetelor suspectate că ar găzdui forme de viaţă. Vagi urme de material biologic s-au mai identificat, cu indulgenţă, în diferite medii extraterestre, dar niciodată nu s-a ajuns la o concluzie fermă că forme de viaţă evoluată non-terestră ar exista.
Chiar dacă expediţiile cosmice cu echipaj uman nu au ajuns momentan mai departe de Lună, oamenii de ştiinţă se considera îndreptăţiţi să nu mai spere în posibilitatea identificării vieţii extraterestre pe vreuna dintre planetele sau sateliţii Sistemului Solar. În schimb, ei privesc spre noi orizonturi.
Nu numai că alţi sori, orbitaţi de alte planete, există din abundenţă atât în Calea Lactee cât şi în Univers dar, cel puţin un sistem solar aproape identic cu al nostru a fost recent observat în Cosmos. La fel, şi multe sute de exoplanete, asemănătoare Terrei, sunt constant descoperite aproape zilnic de NASA, în cadrul proiectului Kepler, de "identificare a noilor Pământuri".
Nu trebuie neglijată nici luna lui Saturn, Enceladus, sub a cărei crusta de gheaţă cercetătorii cred că s-ar putea afla apa în stare lichidă. Fireşte că aceste noi cunoştinţe le-au alimentat astronomilor şi entuziaştilor fantezii îndrăzneţe referitoare la potenţialul acestor lumi de a întreţine viaţa.
Pentru a crea o legătură cu extratereştri inteligenţi, poate că este necesar ca noi înşine să mai evoluăm. Ar trebui, probabil, să înţelegem cum începe şi evoluează viata. O înşiruire extraordinară de specii a avut loc pe planeta noastră în cele 4,5 miliarde de ani de istorie naturală. Vreme de un miliard de ani, "gângănii" primitive au expirat oxigen, transformând atmosfera otrăvitoare a Pământului tânăr şi eliberând terenul pentru eventuala noastră apariţie. Ştim de la fosile că o multitudine de creaturi înotătoare şi târâtoare, cum ar fi trilobiţii, au evoluat din Paleozoic, prin era Cambriană, cu 550 milioane de ani în urmă. Următoarele 200 de milioane de ani au întâmpinat transformarea terenului, a reliefului de suprafaţă şi subacvatic, oferind un habitat creaturilor exotice - libelule cât pescăruşii, miriapozi lungi de un metru, scorpioni giganţi şi monştri marini colosali. Apoi a venit era dinozaurilor. Dispariţia lor subită a deschis drumul pentru mamifere - deci evoluţiei primatelor şi a noastră.
Aparent, suntem rezultatul timpului şi al hazardului. Dacă evoluţia s-ar relua, poate că nici nu ar mai apărea oameni şi nici nu putem prezice care ar deveni specia dominantă în locul nostru. Aşadar, nu ne putem exprima ferm cu privire la posibilitatea şi forma unei inteligenţe pe o altă planetă, fie ea şi asemănătoare Pământului.
Ştim toate aceste lucruri despre propria noastră evoluţie, dar am da orice să descoperim şi un al doilea exemplu, fie el chiar şi la primele stadii de formare a vieţii. Zonele locuibile ale Cosmosului sunt vaste, se pare, şi ar putea să abunde în viaţă extraterestră. Dacă o vom descoperi depinde de noi, în măsura în care este o formă involuată de viaţă şi exclusiv de ea, în cazul în care ne este superioară ca evoluţie şi inteligenţă. Poate că la nivelul nostru actual, înţelepte, civilizaţiile avansate care ne observă de mult timp, consideră primejdios, pentru ele sau pentru noi, un contact în acest moment al parcursului nostru prin Univers.
Dorinţa de a contacta prezumptivele forme inteligente de viaţă de pe alte planete este cu mult mai veche decât "isteria OZN" stârnită în secolul XX sau decât primul mesaj radio trimis către extratereştrii în 1974, cu ajutorul uriaşului telescop de la Arecibo, la care oamenii de ştiinţă încă aşteaptă răspuns. Ideea a înflorit încă din secolul al XVII-lea, atunci când a fost lansată în premieră teoria "pluralităţii de lumi", avându-l ca aprig susţinător pe Bernard le Bovier de Fontenelle, autorul studiului "Conversaţie asupra pluralităţii lumilor" din 1686.
Poate cel mai cunoscut dintre promotorii acestei propuneri a fost matematicianul german Carl Friedrich Gauss (tablou, jos) cel care, în 1820, propunea reflectarea razelor solare pe planetele din jurul Terrei cu ajutorul unui aparat pe care el însuşi îl proiectase, heliotropul. Tot el este creditat cu ideea defrişării în formă de triunghi a unor uriaşe suprafeţe împădurite din Siberia şi cultivarea acestora cu grâu, totul pentru a indica prezenţa noastră posibililor vizitatori extratereştri.
20 de ani mai târziu, astronomul Joseph von Littrow a propus o idee asemănătoare. Acesta susţinea, nici mai mult, nici mai puţin, decât săparea unui uriaş canal triunghiular, lung de aproape 30 de kilometri, care să fie umplut sistematic cu kerosen şi care să fie aprins în fiecare noapte pentru a demonstra prezenţa unor forme inteligente de viaţă pe Terra celor care fi fost interesaţi să le descopere.
În 1869, inventatorul francez Charles Cros şi-a imaginat o serie de oglinzi parabolice care să transmită semnale luminoase, prin intermediul lămpilor electrice, către celelalte planete ale sistemului solar, şi asta în timp ce statisticianul britanic Francis Galton propunea, trei decenii mai târziu, folosirea unui cod radio asemănător codului Morse.
În 1901, Nikola Tesla anunţa receptarea unui semnal misterios, posibil de pe Marte, prin intermediul uriaşului sau transmiţător din Colorado Springs. 19 ani mai târziu, Guglielmo Marconi le declara reporterilor că a detectat un semnal radio din spaţiul extraterestru. Astfel de opinii nu puteau fi trecute cu vederea şi rămânea doar o chestiune de timp până când o autoritate organizată menită să ia urma vieţii extraterestre avea să fie înfiinţată.
Căutându-i pe extratereştri
Acest lucru s-a şi întâmplat, în 1959, atunci când însărcinată cu cercetarea sistematică a cosmosului în căutarea unor civilizaţii de pe alte planete a fost instituţia înfiinţată sub denumirea "Search for Extraterrestrial Intelligence" (SETI). În jumătatea de veac de activitate, proiectul a traversat câteva episoade interesante.
Pe vremea aceea, mai toată lumea îşi imagina fiinţele extraterestre ca fiind neapărat inteligente, mai evoluate decât noi şi, de preferinţă, cu înfăţişare umanoidă. Între timp, de la optimistele previziuni privind descoperirea unei adevărate civilizaţii extraterestre, alcătuită din vieţuitoare dotate cu o înaltă inteligenţă, am ajuns la o înţelegere mai realistă a problemei şi am început să ne mulţumim şi cu eventualitatea unor forme primitive de viaţă, fie ele şi nişte bacterii, de natură să ne dea speranţe pentru viitor.
Dimpreună cu alte programe de cercetare spaţială, finanţate în general de NASA ori ESA, SETI explorează corpurile cereşti, prin telescoape şi sonde cosmice căutând, în primul rând, condiţii propice vieţii, apoi dovezi ale existenţei acesteia. Cu mijloace tehnice tot mai avansate, SETI îşi petrece cea mai mare parte a timpului ascultând "glasurile" Universului şi, ocazional, trimiţând el de pe Pământ semnale cu mesaje despre noi, la care se aşteaptă răspuns.
Şi face asta de 50 de ani. Între reuşitele lui SETI se numără descoperirea pulsarilor, identificarea unor urme de materie organică pe o rocă marţiană veche de 4,5 miliarde de ani şi reperarea apei îngheţate pe Marte. În plus, sonda spaţială Voyager 1 se găseşte, în acest moment, la cca. 10 miliarde de km depărtare de Pământ, semnalele radio emise de pe ea având nevoie de 15 ore pentru a ajunge la noi.
În 2005, NASA a anunţat că Voyager 1 a ajuns în zona de graniţă de la marginea sistemului nostru solar. O va străbate în următorii 6 ani şi, în 2015, ar urma să devină primul obiect creat de om care va ajunge în spaţiul interstelar. Telescopul Kepler a identificat până acum 423 de exoplanete stâncoase, a căror asemănare cu Pământul este discutabilă, dar a căror existenţă le dă speranţă oamenilor de ştiinţă cu privire la identificarea vieţii evoluate.
„Suntem singuri în Univers? Probabil că nu!”
Trăsătură neobişnuită pentru un cercetător, Stephen Hawking este un astrofizician celebru în toată lumea. Numele său este asimilat, cel puţin de profani, cu autoritatea supremă în materie de judecăţi astronomice şi calcule fizico-matematice. Poate fi considerat, cu un pic de largheţe, vedeta lumii ştiinţifice de pretutindeni. Fostul profesor al catedrei de fizică-matematică de la Cambridge a fost intens mediatizat atât graţie teoriilor sale nonconformiste despre Univers, dar şi pentru coeficientul sau de inteligenţă - care se bănuieşte că atinge 160, Hawking refuzând să facă testul -, venit "la pachet" cu un sindrom de distrofie musculară care, încă din anii tinereţii, l-a imobilizat într-un scaun cu rotile, forţându-l să comunice exclusiv cu ajutorul unui sintetizator de voce.
În cadrul unei conferinţe din 2008, organizată cu ocazia aniversării a 50 de ani de existenţa NASA, profesorul Stephen Hawking a făcut o declaraţie care a trezit curiozitatea auditorilor. La întrebarea "Suntem singuri în spaţiu?", acesta a dat un răspuns rapid: "Probabil că nu".
Profesorul Hawking a declarat că viaţa în Univers este posibilă, însă nu în modul în care ne-o imaginăm noi. Formele de viaţă simple sau inteligente se pot forma în condiţii total diferite de cele de pe Pământ, prin urmare, există probabilitatea ca ele să nu aibă nimic în comun cu trăsăturile umane pe care noi le "împrumutăm" de obicei.
"Există o posibilitate destul de mare să găsim viaţă simplă pe alte planete, însă viaţa inteligentă este cu siguranţă o raritate", declară atunci cercetătorul. De asemenea, Hawkins nu crede în teoria răpirilor extraterestre. În opinia savantului, acest lucru nu ar rămâne fără urmări, deoarece probabilitatea că ADN-ul acestora să fie diferit este destul de mare, ca şi posibilitatea să poarte boli pentru care noi nu avem imunitate. Şi viceversa.
Alţi astrobiologi au declarat că ne-am închipuit că fiinţele extraterestre sunt clădite aproximativ "după chipul şi asemănarea noastră". Biochimiştii speculează rolul pe care îl joacă carbonul în această privinţă. Deoarece carbonul este o componentă-cheie a vieţii pe Pământ, tindem să speculăm că acest lucru este valabil în tot Universul.
În realitate, cercetătorii au identificat prezenţa a numeroase elemente care ar putea avea acelaşi efect, fără a avea însă şi aceeaşi formă. În opinia acestora, chiar şi arsenicul ar putea susţine viaţa în anumite condiţii. Pe Pământ există organisme care utilizează arsenicul pentru a genera energie şi a facilita creşterea. Clorul şi sulful sunt alte candidate la înlocuirea carbonului, ca şi azotul şi fosforul, care pot forma molecule biochimice. Exemplul organismelor tardigrade, foarte pământene şi care sunt capabile să supravieţuiască în condiţii total improprii vieţii aşa cum o înţelegem noi, este unul foarte concludent în acest sens.
În ceea ce priveşte necesitatea apei, prezenţa ei nu este obligatorie. Amoniacul are proprietăţi asemănătoare apei, astfel încât chiar şi un amestec între cele două elemente păstrează temperaturile mai joase pentru mai mult timp decât apă normală, prin urmare astronomii nu se aşteaptă să identifice apă în formă în care o cunoaştem pe Pământ. Un exemplu în acest sens se află chiar în sistemul nostru solar, pe cel mai mare satelit al lui Saturn, Titan. Toate aceste elemente se manifestă altfel privite în mediul nostru. Însă dacă îl situăm într-un mediu extraterestru, reacţiile lor sunt altele. În această perspectivă, apa şi carbonul ar putea deveni elemente nefavorabile vieţii în mediul planetar. Sunt câteva constatări care îi determină pe cercetătorii să considere că ar putea exista în spaţiu mult mai multă viaţă decât am putea detecta vreodată - absenţa dovezilor neînsemnând dovada absenţei.
Revenind însă la poziţia lui Hawking faţă de existenţa extratereştrilor, specialistul crede că un eventual contact cu aceştia ar putea fi dezastruos pentru umanitate. "Într-un Univers cu o sută de miliarde de galaxii, fiecare conţinând sute de milioane de stele, este puţin probabil că Terra să fie unicul loc unde să fi apărut viaţa. Pentru creierul meu matematic, existenţa extratereştrilor este perfect raţională." Aceasta este convingerea lui Stephen Hawking.
Omul de ştiinţă, în vârstă de 68 de ani, considera că formele cele mai probabile de viaţă extraterestră ar putea fi microorganismele şi animalele "simple": "La urma urmei, aceste specii au dominat Terra vreme de milioane de ani". "Totuşi", mai avertizează fostul profesor de la Cambridge, "contactul cu extratereştrii ar putea fi devastator pentru rasa umană. Să ne gândim la descoperirea Americii din 1492. Atunci când Columb a debarcat în America, lucrurile nu au mers prea bine pentru indigeni".
„După ce vor fi epuizat toate resursele propriei planete, extratereştrii-nomazi inteligenţi ar putea pleca la vânătoare prin galaxii, pentru a descoperi alte planete de care să profite. Aceste fiinţe ar putea supune şi coloniza planetele de la bordul unor nave gigantice. Ajunge să ne privim pe noi înşine pentru a ne dă seama spre ce ar putea să aducă un asemenea contact."
Ce ar trebui să căutăm?
Cum a început viaţa şi dacă ea mai există şi în alte părţi din Univers rămâne, din vremea vechilor greci, de peste 2.500 de ani, una dintre cele mai fascinante întrebări din lumea ştiinţei. Răspunsul concludent lipseşte încă, chiar dacă aşa-zisele apariţii bizare de OZN-uri, de-a lungul deceniilor, ne asaltează cu un sistematic, dar ambiguu, survol al cerurilor, iar sondele de explorare cosmică au descoperit depozite de gheaţă pe Lună şi emisii de gaz metan pe Marte - principala candidată, în imaginarul colectiv cel puţin, din lista planetelor suspectate că ar găzdui forme de viaţă. Vagi urme de material biologic s-au mai identificat, cu indulgenţă, în diferite medii extraterestre, dar niciodată nu s-a ajuns la o concluzie fermă că forme de viaţă evoluată non-terestră ar exista.
Chiar dacă expediţiile cosmice cu echipaj uman nu au ajuns momentan mai departe de Lună, oamenii de ştiinţă se considera îndreptăţiţi să nu mai spere în posibilitatea identificării vieţii extraterestre pe vreuna dintre planetele sau sateliţii Sistemului Solar. În schimb, ei privesc spre noi orizonturi.
Nu numai că alţi sori, orbitaţi de alte planete, există din abundenţă atât în Calea Lactee cât şi în Univers dar, cel puţin un sistem solar aproape identic cu al nostru a fost recent observat în Cosmos. La fel, şi multe sute de exoplanete, asemănătoare Terrei, sunt constant descoperite aproape zilnic de NASA, în cadrul proiectului Kepler, de "identificare a noilor Pământuri".
Nu trebuie neglijată nici luna lui Saturn, Enceladus, sub a cărei crusta de gheaţă cercetătorii cred că s-ar putea afla apa în stare lichidă. Fireşte că aceste noi cunoştinţe le-au alimentat astronomilor şi entuziaştilor fantezii îndrăzneţe referitoare la potenţialul acestor lumi de a întreţine viaţa.
Pentru a crea o legătură cu extratereştri inteligenţi, poate că este necesar ca noi înşine să mai evoluăm. Ar trebui, probabil, să înţelegem cum începe şi evoluează viata. O înşiruire extraordinară de specii a avut loc pe planeta noastră în cele 4,5 miliarde de ani de istorie naturală. Vreme de un miliard de ani, "gângănii" primitive au expirat oxigen, transformând atmosfera otrăvitoare a Pământului tânăr şi eliberând terenul pentru eventuala noastră apariţie. Ştim de la fosile că o multitudine de creaturi înotătoare şi târâtoare, cum ar fi trilobiţii, au evoluat din Paleozoic, prin era Cambriană, cu 550 milioane de ani în urmă. Următoarele 200 de milioane de ani au întâmpinat transformarea terenului, a reliefului de suprafaţă şi subacvatic, oferind un habitat creaturilor exotice - libelule cât pescăruşii, miriapozi lungi de un metru, scorpioni giganţi şi monştri marini colosali. Apoi a venit era dinozaurilor. Dispariţia lor subită a deschis drumul pentru mamifere - deci evoluţiei primatelor şi a noastră.
Aparent, suntem rezultatul timpului şi al hazardului. Dacă evoluţia s-ar relua, poate că nici nu ar mai apărea oameni şi nici nu putem prezice care ar deveni specia dominantă în locul nostru. Aşadar, nu ne putem exprima ferm cu privire la posibilitatea şi forma unei inteligenţe pe o altă planetă, fie ea şi asemănătoare Pământului.
Ştim toate aceste lucruri despre propria noastră evoluţie, dar am da orice să descoperim şi un al doilea exemplu, fie el chiar şi la primele stadii de formare a vieţii. Zonele locuibile ale Cosmosului sunt vaste, se pare, şi ar putea să abunde în viaţă extraterestră. Dacă o vom descoperi depinde de noi, în măsura în care este o formă involuată de viaţă şi exclusiv de ea, în cazul în care ne este superioară ca evoluţie şi inteligenţă. Poate că la nivelul nostru actual, înţelepte, civilizaţiile avansate care ne observă de mult timp, consideră primejdios, pentru ele sau pentru noi, un contact în acest moment al parcursului nostru prin Univers.
