Semnele secetei pot fi observate din ce în ce mai des, de la câmpurile uscate şi până la albiile secate ale cursurilor de apă. Toţi cei care au suportat arşiţa ultimelor veri ştiu că vremea este din ce în ce mai dură cu noi. Însă un grup de cercetători a ajuns la concluzia că ceea ce până acum consideram drept cea mai severă secetă din ultimii 800 de ani va deveni ceva normal.
"Previziunile indică faptul că, până la sfârşitul secolului XXI, acest gen de secetă severă şi de lungă durată va deveni ceva obişnuit", susţine un grup de 10 oameni de ştiinţă de la mai multe universităţi. Mai mult, ceea ce e cu adevărat înspăimântător este faptul că studiul sugerează că seceta aceasta va reprezenta cea mai umedă perioadă a unei epoci cu climat mult mai uscat! Cu alte cuvinte, specialiştii avertizează că suntem pe cale să ne confruntăm cu o "megasecetă" care va avea un impact major asupra sectorului agricol.
Din punct de vedere pluviometric, geografic şi istoric, nu trebuie să uităm totuşi că până în ultimele decenii, seceta a fost un fenomen cât se poate de natural. Se numără de fapt printre cele mai vechi fenomene climaterice documentate de om. Este menţionată în Epopeea lui Ghilghamesh şi în versetele din Vechiul Testament cu privire la sosirea şi plecarea lui Iosif din Egiptul Antic.
De fapt, se pare că migraţia comunităţilor de vânători-culegători din Chile, de acum circa 12.500 ani, a fost determinată tot de o prelungită perioadă secetoasă. În mod normal, regiunile asociate secetei sunt marile deşerturi ale lumii, incluzând aici şi teritoriile cu care se învecinează acestea, teritorii care sunt afectate treptat de microclimatul deşertic şi fenomenul constant de aridizare şi extindere al deşerturilor. Amplificarea efectului de seră, industrializarea galopantă, despăduririle şi secarea zonelor umede în căutare de noi terenuri agricole fertile, alături de exploatarea marilor cursuri de apă în interes industrial şi agricol, duc la creşterea sigură a instalării unei secete generalizate pe întreaga planetă.
La ora actuală, pe lângă zonele afectate cumva "natural" de secetă, precum Sahara, Peninsula Arabică, Asia Centrală, sud-vestul Statelor Unite, sud-vestul Africii şi Australia, se observă apariţia galopantă a unor noi regiuni unde seceta îşi face simţită prezenţa nedorită precum estul Africii, sud-estul Europei şi centrul Americii de Nord. Inclusiv bazinul Amazonului, cea mai umedă regiune de uscat a lumii, a avut şi încă are de suferit de pe urma acestui fenomen, altădată de neimaginat în inima pădurii ecuatoriale a Amazoniei. Cu toate acestea, în anul 2005 mari regiuni din bazinul Amazonului au secat pur şi simplu, înregistrându-se aici cea mai severă secetă din intervalul ultimilor 100 ani.
Pe lângă mişcările şi suprapunerile maselor de aer cu vaporii de apă din atmosferă, regimul ploilor din întreaga lume este puternic influenţat de către fenomenul El Nino-Oscilaţia Sudică (ENSO), ceea ce face ca seceta să devină un eveniment cumva natural în cele două Americi şi Australia. Un alt fenomen cu cauze asemănătoare este Oscilaţia Nord-Atlantică, care delanşează perioadele secetoase din Spania. Nu trebuie să uităm nici de efectele extreme ale încălzirii globale pe plan global. Cu alte cuvinte, dacă inundaţiile afectează unele părţi ale lumii, seceta acutizată îşi va face simţită prezenţa în altele. La ora actuală, seceta este împărţită în trei mari categorii: seceta meteorologică, care se instalează în urma unei perioade nefireşti de lungi în care nu s-au înregistrat precipitaţii; seceta agricolă, care se referă strict la afectarea culturilor agricole, fiind influenţată nu doar de seceta meteorologică, ci şi de eroziunea solurilor, şi, nu în ultimul rând, seceta hidrologică. Aceasta se instalează atunci când rezervele de apă naturale precum râurile, lacurile şi acvifere din subsol scad sub nivelul normelor anuale.
Studiind inelele copacilor, oamenii de ştiinţă au analizat datele referitoare la secetele severe. Astfel, s-a constatat că seceta care a însoţit începutul acestui secol s-a deosebit de oricare altă secetă survenită după cea din 1146-1151. Seceta dintre anii 2000-2004 a afectat sever umiditatea solului, nivelurile râurilor, culturile, pădurile şi păşunile. De asemenea, ea a redus capacitatea solului de a reţine dioxidul de carbon cu aproape 51%. Pe măsură ce copacii, plantele şi culturile se usucă, din ce în ce mai mult dioxid de carbon este eliminat în atmosferă. În perioada 2001-2002, în Canada, unde seceta nu a fost la fel de dură ca în alte regiuni, producţia agricolă a adus totuşi cu 3,6 miliarde de dolari mai puţin ca în anii anteriori. Confruntându-se cu o astfel de lipsă de hrană şi apă, mulţi crescători de animale au fost nevoiţi să vândă o parte din turme.
"Previziunile indică faptul că, până la sfârşitul secolului XXI, acest gen de secetă severă şi de lungă durată va deveni ceva obişnuit", susţine un grup de 10 oameni de ştiinţă de la mai multe universităţi. Mai mult, ceea ce e cu adevărat înspăimântător este faptul că studiul sugerează că seceta aceasta va reprezenta cea mai umedă perioadă a unei epoci cu climat mult mai uscat! Cu alte cuvinte, specialiştii avertizează că suntem pe cale să ne confruntăm cu o "megasecetă" care va avea un impact major asupra sectorului agricol.
Din punct de vedere pluviometric, geografic şi istoric, nu trebuie să uităm totuşi că până în ultimele decenii, seceta a fost un fenomen cât se poate de natural. Se numără de fapt printre cele mai vechi fenomene climaterice documentate de om. Este menţionată în Epopeea lui Ghilghamesh şi în versetele din Vechiul Testament cu privire la sosirea şi plecarea lui Iosif din Egiptul Antic.
De fapt, se pare că migraţia comunităţilor de vânători-culegători din Chile, de acum circa 12.500 ani, a fost determinată tot de o prelungită perioadă secetoasă. În mod normal, regiunile asociate secetei sunt marile deşerturi ale lumii, incluzând aici şi teritoriile cu care se învecinează acestea, teritorii care sunt afectate treptat de microclimatul deşertic şi fenomenul constant de aridizare şi extindere al deşerturilor. Amplificarea efectului de seră, industrializarea galopantă, despăduririle şi secarea zonelor umede în căutare de noi terenuri agricole fertile, alături de exploatarea marilor cursuri de apă în interes industrial şi agricol, duc la creşterea sigură a instalării unei secete generalizate pe întreaga planetă.
La ora actuală, pe lângă zonele afectate cumva "natural" de secetă, precum Sahara, Peninsula Arabică, Asia Centrală, sud-vestul Statelor Unite, sud-vestul Africii şi Australia, se observă apariţia galopantă a unor noi regiuni unde seceta îşi face simţită prezenţa nedorită precum estul Africii, sud-estul Europei şi centrul Americii de Nord. Inclusiv bazinul Amazonului, cea mai umedă regiune de uscat a lumii, a avut şi încă are de suferit de pe urma acestui fenomen, altădată de neimaginat în inima pădurii ecuatoriale a Amazoniei. Cu toate acestea, în anul 2005 mari regiuni din bazinul Amazonului au secat pur şi simplu, înregistrându-se aici cea mai severă secetă din intervalul ultimilor 100 ani.
Pe lângă mişcările şi suprapunerile maselor de aer cu vaporii de apă din atmosferă, regimul ploilor din întreaga lume este puternic influenţat de către fenomenul El Nino-Oscilaţia Sudică (ENSO), ceea ce face ca seceta să devină un eveniment cumva natural în cele două Americi şi Australia. Un alt fenomen cu cauze asemănătoare este Oscilaţia Nord-Atlantică, care delanşează perioadele secetoase din Spania. Nu trebuie să uităm nici de efectele extreme ale încălzirii globale pe plan global. Cu alte cuvinte, dacă inundaţiile afectează unele părţi ale lumii, seceta acutizată îşi va face simţită prezenţa în altele. La ora actuală, seceta este împărţită în trei mari categorii: seceta meteorologică, care se instalează în urma unei perioade nefireşti de lungi în care nu s-au înregistrat precipitaţii; seceta agricolă, care se referă strict la afectarea culturilor agricole, fiind influenţată nu doar de seceta meteorologică, ci şi de eroziunea solurilor, şi, nu în ultimul rând, seceta hidrologică. Aceasta se instalează atunci când rezervele de apă naturale precum râurile, lacurile şi acvifere din subsol scad sub nivelul normelor anuale.
Studiind inelele copacilor, oamenii de ştiinţă au analizat datele referitoare la secetele severe. Astfel, s-a constatat că seceta care a însoţit începutul acestui secol s-a deosebit de oricare altă secetă survenită după cea din 1146-1151. Seceta dintre anii 2000-2004 a afectat sever umiditatea solului, nivelurile râurilor, culturile, pădurile şi păşunile. De asemenea, ea a redus capacitatea solului de a reţine dioxidul de carbon cu aproape 51%. Pe măsură ce copacii, plantele şi culturile se usucă, din ce în ce mai mult dioxid de carbon este eliminat în atmosferă. În perioada 2001-2002, în Canada, unde seceta nu a fost la fel de dură ca în alte regiuni, producţia agricolă a adus totuşi cu 3,6 miliarde de dolari mai puţin ca în anii anteriori. Confruntându-se cu o astfel de lipsă de hrană şi apă, mulţi crescători de animale au fost nevoiţi să vândă o parte din turme.
