Cel mai bătrân
Există câţiva candidaţi pentru poziţia de "cel mai vechi loc al lumii", amplasaţi în ţări precum Groenlanda, Africa de Sud şi Australia. Totuşi, se pare că Centura Diabazică Nuvvuagittuq, din nordul Canadei, este campioana absolută a seniorilor geologici. Rocile din acest loc datează din urmă cu aproximativ 4,28 miliarde de ani, din perioada numită Hadean (cuprinsă între acum 4,6 şi acum 3,8 miliarde de ani), un timp când Pământul semăna iadului, crusta planetei abia începea să se răcească, iar suprafaţa ei era asaltată cu ploi de meteoriţi şi comete. Se estimează că impactul cu o protoplanetă de dimensiunea lui Marte, denumită Theia, s-a consumat cu câteva sute de milioane de ani mai devreme, aceasta adăugându-se masei Terrei şi influenţând formarea Lunii. În fapt, "cea mai bătrână rocă de pe Pământ" ar putea fi chiar una selenară. Aşa numita Rocă a Genezei, colectată de astronauţi în timpul misiunii Apollo 15, are o vârstă estimată la 4,5 miliarde de ani şi ar fi putut face parte cândva din crusta originară a Lunii.
Cel mai ploios
Ne-am aştepta ca cel mai ploios loc de pe Pământ să se afle într-o pădure tropicală; aşa şi este: provincia columbiană Choco, având graniţa comună cu Panama, este unanim recunoscută drept cel mai umed loc din lume. Cât de umed, mai exact? În 1974, oraşul Tutunendo, de aici, a fost "îmbibat" de ploi într-o măsură absolut uluitoare, 26.303 milimetri de precipitaţii, un record mondial absolut. În medie, Tutunendo primeşte aproximativ 11 metri de precipitaţii anual, iar în proporţie de două treimi din timp acestea cad pe timpul nopţii. Pentru comparaţie, nivelul mediu de precipitaţii caracteristic zonelor tropicale este, în mod normal, cuprins între 2.000 şi 5.000 de milimetri anual. Ar mai trebui menţionat, de asemenea, că muntele Wai-ale'ale din insula Kauai, Hawaii, are cele mai multe zile ploioase pe an, aproximativ 350.
Cel mai nins
Ninsori extrem de grele şi de abundente cad în diferite părţi de lume, îndeosebi acolo unde înalţi masivi montani deviază spre piscuri mase de aer încărcate de umezeală, trecându-le de pragul condensului. Ninsori excepţional de puternice pot apărea, astfel, chiar în locuri mai puţin aşteptate: pe 14 februarie 1927, cercetătorii au măsurat adâncimea stratului anual de zăpadă din apropierea muntelui japonez Ibuki, ca având 11,82 metri. Totuşi, recordul absolut de ninsoare îl deţine nord-vestul Pacific al Americii. Zăpada de la Muntele Rainier, din statul Washington, s-a depus aici într-un strat de o grosime epică, măsurând nu mai puţin de 28,5 metri, în iarna dintre anii 1971 şi 1972. Chiar şi acest record a fost doborât de ninsorile din iarna '98-'99, din apropierea muntelui Maker, din aceeaşi regiune, unde zăpada depusă a ajuns să măsoare 28,896 de metri în înălţime/adâncime. Deşi ninsorile abundente în regiunile montane înalte rareori încurcă pe cineva, exceptând schiorii, la altitudini mai mici ele pot paraliza centre urbane vreme de mai multe zile, uneori chiar săptămâni.
Cel mai arid
Deşertul chilian Atacama nu se bucură de prea multe precipitaţii nici în cele mai favorabile împrejurări, iar în cele mai neprielnice, care se întâmplă de fapt cam întotdeauna, nu este umezit aproape deloc. S-a notat că în oraşul Arica, aflat pe raza deşertului din Chile, din octombrie 1903 şi până în ianuarie 1918 nu a căzut pe sol nici măcar o picătură de precipitaţie - cea mai lungă perioadă fără ploi din întreaga istorie cunoscută a lumii. Din acest motiv, unele regiuni din Atacama se aseamănă puternic cu imaginile captate pe planeta Marte, în mod nu foarte surprinzător, dat fiind faptul că nici acolo nu prea plouă. De asemenea, celebra Vale a Morţii (unde se află şi unul dintre cele mai bune drumuri de şofat din lume), din SUA, ocupă adesea locuri fruntaşe pe listele celor mai fierbinţi şi uscate locuri din lume, dimpreună cu Deşertul Mojave. Cea mai lungă perioadă de secetă înregistrată în Statele Unite s-a înregistrat în localitatea Bagdad, din California, şi a durat 767 de zile, din 3 octombrie 1912 până pe 8 noiembrie 1914. În prezent, Bagdadul americanilor este un oraş-fantomă, încă din 1991.
Cel mai suflat de vânturi
Golful Commonwealth este listat, oficial, în Cartea Guinness a Recordurilor şi în cea de-a opta ediţie a Atlasului Naţional Geografic, drept locul cel mai puternic şi constant bătut de vânturi de pe Pământ - şi pentru a da o gravitate şi mai mare lucrurilor, se află în Antarctica. Vânturile din Golful Commonwealth sunt puternice, continue şi suflă cu peste 240 km/h. Exploratorul antarctic de origine australiană Douglas Mawson a stabilit baza principală a Expediţiei Australiene a Antarcticii din 1912 în Cape Denison, la marginea Golfului Commonwealth. Probabil a făcut acest lucru într-una din extrem de rarele zile fără vânt de aici, altfel nu ar fi avut nicio şansă de reuşită. Unul dintre "cele mai eoliene" locuri din emisfera nordică a Pământului este Cape Blanco, din Oregon, SUA. Aici, puternicele furtuni ale iernii se manifestă adesea prin vânturi care depăşesc viteza de 200 km/h.
Cel mai nivelat
Deşertul Salar de Uyuni, din Bolivia, s-a format din câteva lacuri preistorice care s-au unit şi au secat, lăsând în urmă un platou salin gros de mai mulţi metri, întins pe o suprafaţă de 10.582 de kilometri pătraţi. Mai multe elemente rare sunt concentrate în sărurile diverse care alcătuiesc deşertul Salar, îndeosebi mult râvnitul litiu - până la 70% dintre rezervele mondiale ale acestui material sunt înmagazinate în sărurile boliviene. Anormal de uscat şi lipsit de viaţă, Salar de Uyuni învie în fiecare lună noiembrie, atunci când ploile verii atrag stoluri întregi de păsări flamingo, ce se hrănesc cu alge roşii. În aceste perioade, Salar devine chiar mai plat, efectul obţinut fiind acela al unei oglinzi naturale uriaşe, de care sateliţii ce orbitează planeta se folosesc pentru a-şi calibra instrumentele de măsurare a distanţelor.
Cel mai adânc
Amplasată în Republica Abhazia, Peştera Voronya, sau Peştera Corbului, plonjează 2.191 de metri în adâncurile Masivului Arakbika, o formaţiune calcaroasă datând din era dinozaurilor. Cunoscută şi sub denumirea de Krubera, după geograful rus Alexander Kruber, peştera a fost descoperită în 1960 şi tot atunci a şi devansat din poziţia de cea mai adâncă peşteră a lumii formaţiunea carstica Lamrechtsofen, din Austria, cunoscută drept singura peşteră mai adâncă de 2.000 de metri până la acel moment. Meritele pentru explorarea Peşterii Voronya trebuie acordate Asociaţiei Ucrainene de Speologie (AUS) pentru că a stabilit o serie de recorduri de adâncime în această peşteră şi în cele subsidiare ei. Începând cu anii '80, cei de la AUS au început să demoleze blocajele şi să lărgească punctele strâmte din peşteră astfel încât speologii să poată pătrunde şi mai adânc în grotele interconectate. Actualul record de adâncime, de 2.191 de metri, a fost stabilit în toamna lui 2007 dar, cum AUS organizează anual expediţii în sistemul de peşteri Voronya, este posibil ca aceste cifre să se modifice.
Cel mai izolat (ţinut)
Un "pol de inaccesibilitate" este acel punct dintr-un continent aflat la cea mai mare distanţă faţă de oricare ocean în orice direcţie. Acest punct marchează o locaţie care este cel mai greu de atins, din pricina izolării sale, din perspectiva geografică a căilor de acces. Există o ierarhie şi în rândul polilor inaccesibili, dar cel mai greu de ajuns dintre toţi se află în îngheţatul pustiu al Antarcticii. În 1958, Uniunea Sovietică şi-a stabilit baza la Polul Antarctic al Inaccesibilităţii, pe care l-a şi abandonat, la scurt timp. Totuşi, înainte să părăsească baza, echipa de sovietici a instalat un bust auriu al lui Lenin, pentru ca acesta să supravegheze peisajul îngheţat şi să marcheze performanţa URSS. Ochii lui Lenin scrutează depărtările în direcţia Moscovei. Sub bust, aproape acoperit de zăpezi, se afla un mic şopron care adăposteşte o carte de oaspeţi, pe care vizitatorii o pot semna. Cu siguranţă că mai este încă destul spaţiu ce aşteaptă să fie completat în paginile sale.
Cea mai izolată (insulă)
Cea mai izolată insula locuită de pe Pământ este Tristan da Cunha, din sudul Oceanului Atlantic. Totuşi, mergând la extremul absolut, cea mai izolată insulă din lume este micuţa Bouvet, aflată tot în acelaşi sector al Atlanticului şi, în mod destul de ciudat, stăpânită de Norvegia. Cel mai apropiat uscat neinsular de acest petec de pământ este Teritoriul Reginei Maud din Antarctica, aflat la o distanţă de aproape 1.600 de kilometri. Cea mai apropiată insulă, la 2.260 de kilometri depărtare, este Tristan da Cunha, iar cel mai apropiat teritoriu non-insular populat este Africa de Sud, de care o despart 2.580 de kilometri de ocean. Câteva detalii interesante despre insula Bouvet: a servit drept platou de filmare pentru pelicula "Alien vs. Predator", în 2004; de asemenea, Insula Bouvet are propriul cod de Internet (nefolosit) - bv. Insula este acoperită cu gheţari în proporţie de 93%, are o suprafaţă de numai 49 de kilometri pătraţi şi este aproape complet lipsită de vegetaţie, exceptând mici petice de muşchi şi licheni. Insula Bouvet a devenit cunoscută abia în 1979, atunci când un satelit spion american a detectat o dublă strălucire luminoasă în apropierea ei. Deşi nu s-a confirmat niciodată oficial, ipotezele pretind că sclipirile ar fi fost semnătura unui test nuclear israeliano-sud-african.
Cel mai jos
Albia Mării Moarte este cunoscută sub denumirea de "groapa Iordanului". În cea mai joasă porţiune a sa, oglinda apei coboară în medie la 396 de metri sub nivelul mării, aflându-se în continuarea nordică a "Marii Gropi Africane". Nivelul scăzut al apei şi salinitatea extremă sunt explicate prin evaporarea intensă, existând chiar pericolul de secare a mării. În urma celor mai recente măsurători s-a dovedit că oglinda apei este chiar cu peste 400 de metri mai jos decât nivelul mării. În plus, tot aici, drumul de pe graniţa dintre Iordania şi Israel se întâmplă să fie şi el cel mai jos din lume, aflându-se în depresiunea deţinătoare a aceluiaşi record.
Există câţiva candidaţi pentru poziţia de "cel mai vechi loc al lumii", amplasaţi în ţări precum Groenlanda, Africa de Sud şi Australia. Totuşi, se pare că Centura Diabazică Nuvvuagittuq, din nordul Canadei, este campioana absolută a seniorilor geologici. Rocile din acest loc datează din urmă cu aproximativ 4,28 miliarde de ani, din perioada numită Hadean (cuprinsă între acum 4,6 şi acum 3,8 miliarde de ani), un timp când Pământul semăna iadului, crusta planetei abia începea să se răcească, iar suprafaţa ei era asaltată cu ploi de meteoriţi şi comete. Se estimează că impactul cu o protoplanetă de dimensiunea lui Marte, denumită Theia, s-a consumat cu câteva sute de milioane de ani mai devreme, aceasta adăugându-se masei Terrei şi influenţând formarea Lunii. În fapt, "cea mai bătrână rocă de pe Pământ" ar putea fi chiar una selenară. Aşa numita Rocă a Genezei, colectată de astronauţi în timpul misiunii Apollo 15, are o vârstă estimată la 4,5 miliarde de ani şi ar fi putut face parte cândva din crusta originară a Lunii.
Cel mai ploios
Ne-am aştepta ca cel mai ploios loc de pe Pământ să se afle într-o pădure tropicală; aşa şi este: provincia columbiană Choco, având graniţa comună cu Panama, este unanim recunoscută drept cel mai umed loc din lume. Cât de umed, mai exact? În 1974, oraşul Tutunendo, de aici, a fost "îmbibat" de ploi într-o măsură absolut uluitoare, 26.303 milimetri de precipitaţii, un record mondial absolut. În medie, Tutunendo primeşte aproximativ 11 metri de precipitaţii anual, iar în proporţie de două treimi din timp acestea cad pe timpul nopţii. Pentru comparaţie, nivelul mediu de precipitaţii caracteristic zonelor tropicale este, în mod normal, cuprins între 2.000 şi 5.000 de milimetri anual. Ar mai trebui menţionat, de asemenea, că muntele Wai-ale'ale din insula Kauai, Hawaii, are cele mai multe zile ploioase pe an, aproximativ 350.
Cel mai nins
Ninsori extrem de grele şi de abundente cad în diferite părţi de lume, îndeosebi acolo unde înalţi masivi montani deviază spre piscuri mase de aer încărcate de umezeală, trecându-le de pragul condensului. Ninsori excepţional de puternice pot apărea, astfel, chiar în locuri mai puţin aşteptate: pe 14 februarie 1927, cercetătorii au măsurat adâncimea stratului anual de zăpadă din apropierea muntelui japonez Ibuki, ca având 11,82 metri. Totuşi, recordul absolut de ninsoare îl deţine nord-vestul Pacific al Americii. Zăpada de la Muntele Rainier, din statul Washington, s-a depus aici într-un strat de o grosime epică, măsurând nu mai puţin de 28,5 metri, în iarna dintre anii 1971 şi 1972. Chiar şi acest record a fost doborât de ninsorile din iarna '98-'99, din apropierea muntelui Maker, din aceeaşi regiune, unde zăpada depusă a ajuns să măsoare 28,896 de metri în înălţime/adâncime. Deşi ninsorile abundente în regiunile montane înalte rareori încurcă pe cineva, exceptând schiorii, la altitudini mai mici ele pot paraliza centre urbane vreme de mai multe zile, uneori chiar săptămâni.
Cel mai arid
Deşertul chilian Atacama nu se bucură de prea multe precipitaţii nici în cele mai favorabile împrejurări, iar în cele mai neprielnice, care se întâmplă de fapt cam întotdeauna, nu este umezit aproape deloc. S-a notat că în oraşul Arica, aflat pe raza deşertului din Chile, din octombrie 1903 şi până în ianuarie 1918 nu a căzut pe sol nici măcar o picătură de precipitaţie - cea mai lungă perioadă fără ploi din întreaga istorie cunoscută a lumii. Din acest motiv, unele regiuni din Atacama se aseamănă puternic cu imaginile captate pe planeta Marte, în mod nu foarte surprinzător, dat fiind faptul că nici acolo nu prea plouă. De asemenea, celebra Vale a Morţii (unde se află şi unul dintre cele mai bune drumuri de şofat din lume), din SUA, ocupă adesea locuri fruntaşe pe listele celor mai fierbinţi şi uscate locuri din lume, dimpreună cu Deşertul Mojave. Cea mai lungă perioadă de secetă înregistrată în Statele Unite s-a înregistrat în localitatea Bagdad, din California, şi a durat 767 de zile, din 3 octombrie 1912 până pe 8 noiembrie 1914. În prezent, Bagdadul americanilor este un oraş-fantomă, încă din 1991.
Cel mai suflat de vânturi
Golful Commonwealth este listat, oficial, în Cartea Guinness a Recordurilor şi în cea de-a opta ediţie a Atlasului Naţional Geografic, drept locul cel mai puternic şi constant bătut de vânturi de pe Pământ - şi pentru a da o gravitate şi mai mare lucrurilor, se află în Antarctica. Vânturile din Golful Commonwealth sunt puternice, continue şi suflă cu peste 240 km/h. Exploratorul antarctic de origine australiană Douglas Mawson a stabilit baza principală a Expediţiei Australiene a Antarcticii din 1912 în Cape Denison, la marginea Golfului Commonwealth. Probabil a făcut acest lucru într-una din extrem de rarele zile fără vânt de aici, altfel nu ar fi avut nicio şansă de reuşită. Unul dintre "cele mai eoliene" locuri din emisfera nordică a Pământului este Cape Blanco, din Oregon, SUA. Aici, puternicele furtuni ale iernii se manifestă adesea prin vânturi care depăşesc viteza de 200 km/h.
Cel mai nivelat
Deşertul Salar de Uyuni, din Bolivia, s-a format din câteva lacuri preistorice care s-au unit şi au secat, lăsând în urmă un platou salin gros de mai mulţi metri, întins pe o suprafaţă de 10.582 de kilometri pătraţi. Mai multe elemente rare sunt concentrate în sărurile diverse care alcătuiesc deşertul Salar, îndeosebi mult râvnitul litiu - până la 70% dintre rezervele mondiale ale acestui material sunt înmagazinate în sărurile boliviene. Anormal de uscat şi lipsit de viaţă, Salar de Uyuni învie în fiecare lună noiembrie, atunci când ploile verii atrag stoluri întregi de păsări flamingo, ce se hrănesc cu alge roşii. În aceste perioade, Salar devine chiar mai plat, efectul obţinut fiind acela al unei oglinzi naturale uriaşe, de care sateliţii ce orbitează planeta se folosesc pentru a-şi calibra instrumentele de măsurare a distanţelor.
Cel mai adânc
Amplasată în Republica Abhazia, Peştera Voronya, sau Peştera Corbului, plonjează 2.191 de metri în adâncurile Masivului Arakbika, o formaţiune calcaroasă datând din era dinozaurilor. Cunoscută şi sub denumirea de Krubera, după geograful rus Alexander Kruber, peştera a fost descoperită în 1960 şi tot atunci a şi devansat din poziţia de cea mai adâncă peşteră a lumii formaţiunea carstica Lamrechtsofen, din Austria, cunoscută drept singura peşteră mai adâncă de 2.000 de metri până la acel moment. Meritele pentru explorarea Peşterii Voronya trebuie acordate Asociaţiei Ucrainene de Speologie (AUS) pentru că a stabilit o serie de recorduri de adâncime în această peşteră şi în cele subsidiare ei. Începând cu anii '80, cei de la AUS au început să demoleze blocajele şi să lărgească punctele strâmte din peşteră astfel încât speologii să poată pătrunde şi mai adânc în grotele interconectate. Actualul record de adâncime, de 2.191 de metri, a fost stabilit în toamna lui 2007 dar, cum AUS organizează anual expediţii în sistemul de peşteri Voronya, este posibil ca aceste cifre să se modifice.
Cel mai izolat (ţinut)
Un "pol de inaccesibilitate" este acel punct dintr-un continent aflat la cea mai mare distanţă faţă de oricare ocean în orice direcţie. Acest punct marchează o locaţie care este cel mai greu de atins, din pricina izolării sale, din perspectiva geografică a căilor de acces. Există o ierarhie şi în rândul polilor inaccesibili, dar cel mai greu de ajuns dintre toţi se află în îngheţatul pustiu al Antarcticii. În 1958, Uniunea Sovietică şi-a stabilit baza la Polul Antarctic al Inaccesibilităţii, pe care l-a şi abandonat, la scurt timp. Totuşi, înainte să părăsească baza, echipa de sovietici a instalat un bust auriu al lui Lenin, pentru ca acesta să supravegheze peisajul îngheţat şi să marcheze performanţa URSS. Ochii lui Lenin scrutează depărtările în direcţia Moscovei. Sub bust, aproape acoperit de zăpezi, se afla un mic şopron care adăposteşte o carte de oaspeţi, pe care vizitatorii o pot semna. Cu siguranţă că mai este încă destul spaţiu ce aşteaptă să fie completat în paginile sale.
Cea mai izolată (insulă)
Cea mai izolată insula locuită de pe Pământ este Tristan da Cunha, din sudul Oceanului Atlantic. Totuşi, mergând la extremul absolut, cea mai izolată insulă din lume este micuţa Bouvet, aflată tot în acelaşi sector al Atlanticului şi, în mod destul de ciudat, stăpânită de Norvegia. Cel mai apropiat uscat neinsular de acest petec de pământ este Teritoriul Reginei Maud din Antarctica, aflat la o distanţă de aproape 1.600 de kilometri. Cea mai apropiată insulă, la 2.260 de kilometri depărtare, este Tristan da Cunha, iar cel mai apropiat teritoriu non-insular populat este Africa de Sud, de care o despart 2.580 de kilometri de ocean. Câteva detalii interesante despre insula Bouvet: a servit drept platou de filmare pentru pelicula "Alien vs. Predator", în 2004; de asemenea, Insula Bouvet are propriul cod de Internet (nefolosit) - bv. Insula este acoperită cu gheţari în proporţie de 93%, are o suprafaţă de numai 49 de kilometri pătraţi şi este aproape complet lipsită de vegetaţie, exceptând mici petice de muşchi şi licheni. Insula Bouvet a devenit cunoscută abia în 1979, atunci când un satelit spion american a detectat o dublă strălucire luminoasă în apropierea ei. Deşi nu s-a confirmat niciodată oficial, ipotezele pretind că sclipirile ar fi fost semnătura unui test nuclear israeliano-sud-african.
Cel mai jos
Albia Mării Moarte este cunoscută sub denumirea de "groapa Iordanului". În cea mai joasă porţiune a sa, oglinda apei coboară în medie la 396 de metri sub nivelul mării, aflându-se în continuarea nordică a "Marii Gropi Africane". Nivelul scăzut al apei şi salinitatea extremă sunt explicate prin evaporarea intensă, existând chiar pericolul de secare a mării. În urma celor mai recente măsurători s-a dovedit că oglinda apei este chiar cu peste 400 de metri mai jos decât nivelul mării. În plus, tot aici, drumul de pe graniţa dintre Iordania şi Israel se întâmplă să fie şi el cel mai jos din lume, aflându-se în depresiunea deţinătoare a aceluiaşi record.
