De când s-a semnalat activitatea OZN la cei doi Poli, din perioada 1947 - 1949, toate ţările mari au început să ia parte la "programele de cercetări ştiinţifice", într-una sau în ambele regiuni polare ale Globului. Filmele căpitanului de fregată Orrego au declanşat un "exod spre frig". URSS, Suedia, Norvegia, Canada, SUA, Argentina, Chile, Australia, Franţa şi Marea Britanie, toate s-au lansat în cercetări pe teritoriul Antarcticii. În numai trei ani, între 1948 şi 1951, mai mulţi oameni, bani şi materiale decât în cele două secole precedente au fost trimişi în Antarctica. Să fi fost acest exod o coincidenţă?
Cercetările canadiene, desfăşurate în cadrul "Proiectului Magnet", au dezvăluit legătura dintre perturbaţiile electromagnetice şi apariţia obiectelor zburătoare neidentificate. Tot canadienii au construit nişte detectoare în măsură să avertizeze pe cei însărcinaţi să facă cercetări, atunci când vreun OZN intra în câmpul de acţiune al aparatului. Wilbert Smith, coordonator al proiectului, s-a străduit, împreună cu echipa sa de cercetători, să construiască un apărat în formă de disc, capabil să transforme câmpul magnetic în energie, suficientă pentru a-i permite să se înalţe. Până la urmă au abandonat iniţiativa, deoarece depăşea cunoştinţele ştiinţifice ale vremii.
Reconcilierea cu gravitaţia
Cercetarea gravitaţiei a fost multă vreme calul de bătaie al vizionarilor şi al excentricilor. În anul 1926, doctorul inginer Charles F. Bush le semnalase colegilor săi descoperirea unor proprietăţi ciudate ale unei roci cunoscută sub denumirea de bazaltul de Linz. Mai întâi, el a descoperit că aceasta degaja mai multă căldură decât uraniul şi că, în cădere liberă, mişcarea nu se accelera potrivit legilor cunoscute ale gravitaţiei. Nu sfida această forţă, dar nici nu i se conforma. De altfel, dr. Bush a exemplificat numeroase alte materiale care, în cădere liberă, se comportă altfel decât ar fi previzibil. Omul de ştiinţă a deschis o cale nouă, valoroasă ca perspectivă, însă căreia nimeni nu i-a dat atenţie în epocă. Lucrările sale au fost trecute la arhivă şi date uitării pentru 30 de ani.
În 1957, cinci mari companii americane erau axate pe linia unor cercetări antigravitaţionale finanţate de guvern. La acea dată, exista deja la Wright Field, Dayton, statul Ohio, o instalaţie de multe milioane de dolari, construită şi înzestrată pentru cercetarea şi studierea forţelor antigravitaţionale şi contragravitaţionale. În anul 1953, Indiana Steel Products Company - întreprindere de fabricare a oţelului, din statul Indiana - acceptase trei contracte pentru explorarea unor chestiuni în domeniul magnetismului: posibilitatea unor noi aliaje magnetice, proprietăţile magnetismului, teoria fenomenelor magnetice, precum şi cercetarea aplicată, fabricarea şi punerea în practică a rezultatelor. Un articol scris la acea dată pe marginea acestui subiect şi apărut în revista "Electrical Manufacturing" menţiona că "urmează să fie alcătuit un comitet consultativ care să coordoneze aceste cercetări cu cele deja existente, în acelaşi domeniu".
Se confirmă că acest proiect special în domeniul gravitaţional-electromangnetic era doar o parte a unui program mult mai vast. La începutul anului 1958, "Inland Steel", "Sperry Rand", "General Electric", Lear Instruments", "Hughes Aircraft" şi "United States Steel" participau şi ele la acest efort general de explorare a secretelor gravitaţiei. În numărul din ianuarie 1966 al revistei "True" se afirma că existau, pe atunci, 46 proiecte de cercetări asupra gravitaţiei, subvenţionate de armată. Toate aceste preocupări cu privire la gravitaţie, consumatoare de bani şi timp, au fost declanşate după apariţia OZN-urilor şi după ce zborul lor silenţios şi sfidând gravitaţia a dus la bănuiala că ele nu desfid legile gravitaţiei, ci, de fapt, le folosesc.
Ucigătorul ecuator
Pelerinajul ştiinţific spre Antarctica, urmare a dovezilor fotografice ale activităţii intense a OZN-urilor în zonă, a trezit bănuiala că ar putea să existe un motiv anume care să justifice o activitate intensă la Poli, dar redusă în jurul ecuatorului. S-a presupus că această zonă ar putea prezenta o particularitate neconvenabilă OZN-urilor şi s-a procedat la calcule şi cercetări.
Astfel, la 2 martie 1958, doi sateliţi "Explorer" au confirmat existenţa unei centuri de radiaţii intense care înconjoară Pământul, în dreptul ecuatorului, la o altitudine de aproximativ 1.000 de kilometri. În prezent, această zonă este cunoscută sub numele de centura Van Allen, în cinstea unuia dintre cei care i-au prevăzut existenţa. Nu există nimic asemănător acestei centuri deasupra vreuneia dintre regiunile polare şi natura sa adevărată a fost o mare surpriză, chiar pentru cei care au anticipat-o. Radiaţiile de aici sunt de mii de ori mai intense decât s-a crezut. Ele constituie un brâu mortal de radiaţii, prin care omul nu poate străbate şi pe care OZN-urile par să îl evite.
Renumitul astronom dr. Clyde a recunoscut, în 1952, că a condus un program guvernamental, având ca obiectiv reperarea şi studierea a doi "sateliţi" ciudaţi, detectaţi în repetate rânduri. Aceasta se întâmpla cu cinci ani înainte ca primul satelit artificial să fi fost lansat pe orbită de sovietici. În numeroase împrejurări, unele petrecute în ultimii ani ai secolului XIX, ofiţeri şi oameni din echipajul multor vase au relatat că au văzut nave în formă de disc plonjând în mare şi ieşind la suprafaţă. Un astfel de incident s-a petrecut în 1955, când echipajul unui petrolier al companiei "Golf Oil" a semnalat autorităţilor că un obiect circular imens, biconvex, lăsând în urmă o dâră de fum, a coborât în picaj, în plină zi, în golful Mexic, la numai câteva sute de metri de vasul lor. În Marea Mediterană, la numai câţiva kilometri de sudul Italiei, un vas de coastă care transporta pasageri, a semnalat că a văzut în 1953 un obiect în formă de disc înălţându-se din apă.
Evoluţie asistată
Odată cu trecerea anilor şi în timp ce un număr tot mai mare de asemenea spectacole ciudate era semnalat, s-au petrecut câteva evenimente notabile. Pentru prima dată omul a început să experimenteze un vas subacvatic, în formă de disc. Inventatorul său, nimeni altul decât Jacques Yves Cousteau, celebrul explorator. El i-a dat denumirea de "Farfurie scafandru". De asemenea, exploziile din anul 1945 ale primelor bombe atomice fabricate de om au fost urmate, în 1946, de apariţia unui mare număr de OZN pe longitudinea Japoniei. Lansările de rachete V-2, în 1948, din poligonul de la White Sands, au fost şi ele urmate de vizite ale OZN-urilor.
Între 1949, anul în care obiectele în formă de disc urmăreau rachetele noastre, şi sfârşitul anului 1957, când s-a lansat primul satelit artificial, rapoartele cu privire la OZN-uri au semnalat că acestea însoţeau vasele noastre, avioanele, trenurile şi automobilele, şi că efectuau o supraveghere sistematică a importantelor instalaţii militare, a centrelor industriale şi a nodurilor de comunicaţie din întreaga lume. Oamenii de ştiinţă sovietici care au lansat pe orbită satelitul Sputnik-2, având câinele Laika la bord, doreau să afle cum funcţionează inima animalului, tensiunea arterială şi alte funcţii organice în condiţiile nemaiîntâlnite ale imponderabilităţii la nivel orbital. Oamenii de ştiinţă din multe părţi ale lumii au urmărit containerul cum au putut mai bine, printre ei aflându-se şi dr. Luis Corrales, din Caracas, Venezuela.
La 16 zile după ce Laika fusese plasată pe orbită, dr. Corrales a fotografiat trecerea lui Sputnik-2, la 18 decembrie, în timp ce se însera, expunând îndelungat filmul fotografic. El a obţinut mai mult decât dâra luminoasă a aparatului cosmic sovietic; alături de el se întrezărea şi o a doua urmă, care arăta că acest conteiner fusese însoţit de ceva aflat sub o comandă "inteligentă". Specialiştii care au analizat imaginea au decis că nu putea fi vorba despre o dublă expunere, întrucât stelele ar fi înregistrat, de asemenea, imagini duble pe film, ceea ce nu se întâmplase. Ea nu putea fi nici o reflexie interioară, întrucât traiectoria dârei nr. 2 nu este aceeaşi cu cea lăsată de Sputnik. Fotografiile arătau clar traiectoria lungă, în linie dreaptă a Sputnikului care a transportat câinele. O altă dâră este clar vizibilă alături de cea a satelitului, reprezentând aproximativ a şaptea parte din traiectoria lui Sputnik.
Cheia descifrării naturii adevărate a acestui al doilea obiect o constituie schimbarea sa de direcţie, şi anume - el s-a îndepărtat de Sputnik şi apoi s-a apropiat, ca să-l însoţească din nou. Ceva sau cineva observa primul satelit artificial creat de om, care purta la bord o fiinţă, chiar dacă animalul cel mai probabil nu mai era în viaţă. Pătrunderea omului în cosmos abia începuse şi deja cineva sau ceva o supraveghea cu atenţie.
Cercetările canadiene, desfăşurate în cadrul "Proiectului Magnet", au dezvăluit legătura dintre perturbaţiile electromagnetice şi apariţia obiectelor zburătoare neidentificate. Tot canadienii au construit nişte detectoare în măsură să avertizeze pe cei însărcinaţi să facă cercetări, atunci când vreun OZN intra în câmpul de acţiune al aparatului. Wilbert Smith, coordonator al proiectului, s-a străduit, împreună cu echipa sa de cercetători, să construiască un apărat în formă de disc, capabil să transforme câmpul magnetic în energie, suficientă pentru a-i permite să se înalţe. Până la urmă au abandonat iniţiativa, deoarece depăşea cunoştinţele ştiinţifice ale vremii.
Reconcilierea cu gravitaţia
Cercetarea gravitaţiei a fost multă vreme calul de bătaie al vizionarilor şi al excentricilor. În anul 1926, doctorul inginer Charles F. Bush le semnalase colegilor săi descoperirea unor proprietăţi ciudate ale unei roci cunoscută sub denumirea de bazaltul de Linz. Mai întâi, el a descoperit că aceasta degaja mai multă căldură decât uraniul şi că, în cădere liberă, mişcarea nu se accelera potrivit legilor cunoscute ale gravitaţiei. Nu sfida această forţă, dar nici nu i se conforma. De altfel, dr. Bush a exemplificat numeroase alte materiale care, în cădere liberă, se comportă altfel decât ar fi previzibil. Omul de ştiinţă a deschis o cale nouă, valoroasă ca perspectivă, însă căreia nimeni nu i-a dat atenţie în epocă. Lucrările sale au fost trecute la arhivă şi date uitării pentru 30 de ani.
În 1957, cinci mari companii americane erau axate pe linia unor cercetări antigravitaţionale finanţate de guvern. La acea dată, exista deja la Wright Field, Dayton, statul Ohio, o instalaţie de multe milioane de dolari, construită şi înzestrată pentru cercetarea şi studierea forţelor antigravitaţionale şi contragravitaţionale. În anul 1953, Indiana Steel Products Company - întreprindere de fabricare a oţelului, din statul Indiana - acceptase trei contracte pentru explorarea unor chestiuni în domeniul magnetismului: posibilitatea unor noi aliaje magnetice, proprietăţile magnetismului, teoria fenomenelor magnetice, precum şi cercetarea aplicată, fabricarea şi punerea în practică a rezultatelor. Un articol scris la acea dată pe marginea acestui subiect şi apărut în revista "Electrical Manufacturing" menţiona că "urmează să fie alcătuit un comitet consultativ care să coordoneze aceste cercetări cu cele deja existente, în acelaşi domeniu".
Se confirmă că acest proiect special în domeniul gravitaţional-electromangnetic era doar o parte a unui program mult mai vast. La începutul anului 1958, "Inland Steel", "Sperry Rand", "General Electric", Lear Instruments", "Hughes Aircraft" şi "United States Steel" participau şi ele la acest efort general de explorare a secretelor gravitaţiei. În numărul din ianuarie 1966 al revistei "True" se afirma că existau, pe atunci, 46 proiecte de cercetări asupra gravitaţiei, subvenţionate de armată. Toate aceste preocupări cu privire la gravitaţie, consumatoare de bani şi timp, au fost declanşate după apariţia OZN-urilor şi după ce zborul lor silenţios şi sfidând gravitaţia a dus la bănuiala că ele nu desfid legile gravitaţiei, ci, de fapt, le folosesc.
Ucigătorul ecuator
Pelerinajul ştiinţific spre Antarctica, urmare a dovezilor fotografice ale activităţii intense a OZN-urilor în zonă, a trezit bănuiala că ar putea să existe un motiv anume care să justifice o activitate intensă la Poli, dar redusă în jurul ecuatorului. S-a presupus că această zonă ar putea prezenta o particularitate neconvenabilă OZN-urilor şi s-a procedat la calcule şi cercetări.
Astfel, la 2 martie 1958, doi sateliţi "Explorer" au confirmat existenţa unei centuri de radiaţii intense care înconjoară Pământul, în dreptul ecuatorului, la o altitudine de aproximativ 1.000 de kilometri. În prezent, această zonă este cunoscută sub numele de centura Van Allen, în cinstea unuia dintre cei care i-au prevăzut existenţa. Nu există nimic asemănător acestei centuri deasupra vreuneia dintre regiunile polare şi natura sa adevărată a fost o mare surpriză, chiar pentru cei care au anticipat-o. Radiaţiile de aici sunt de mii de ori mai intense decât s-a crezut. Ele constituie un brâu mortal de radiaţii, prin care omul nu poate străbate şi pe care OZN-urile par să îl evite.
Renumitul astronom dr. Clyde a recunoscut, în 1952, că a condus un program guvernamental, având ca obiectiv reperarea şi studierea a doi "sateliţi" ciudaţi, detectaţi în repetate rânduri. Aceasta se întâmpla cu cinci ani înainte ca primul satelit artificial să fi fost lansat pe orbită de sovietici. În numeroase împrejurări, unele petrecute în ultimii ani ai secolului XIX, ofiţeri şi oameni din echipajul multor vase au relatat că au văzut nave în formă de disc plonjând în mare şi ieşind la suprafaţă. Un astfel de incident s-a petrecut în 1955, când echipajul unui petrolier al companiei "Golf Oil" a semnalat autorităţilor că un obiect circular imens, biconvex, lăsând în urmă o dâră de fum, a coborât în picaj, în plină zi, în golful Mexic, la numai câteva sute de metri de vasul lor. În Marea Mediterană, la numai câţiva kilometri de sudul Italiei, un vas de coastă care transporta pasageri, a semnalat că a văzut în 1953 un obiect în formă de disc înălţându-se din apă.
Evoluţie asistată
Odată cu trecerea anilor şi în timp ce un număr tot mai mare de asemenea spectacole ciudate era semnalat, s-au petrecut câteva evenimente notabile. Pentru prima dată omul a început să experimenteze un vas subacvatic, în formă de disc. Inventatorul său, nimeni altul decât Jacques Yves Cousteau, celebrul explorator. El i-a dat denumirea de "Farfurie scafandru". De asemenea, exploziile din anul 1945 ale primelor bombe atomice fabricate de om au fost urmate, în 1946, de apariţia unui mare număr de OZN pe longitudinea Japoniei. Lansările de rachete V-2, în 1948, din poligonul de la White Sands, au fost şi ele urmate de vizite ale OZN-urilor.
Între 1949, anul în care obiectele în formă de disc urmăreau rachetele noastre, şi sfârşitul anului 1957, când s-a lansat primul satelit artificial, rapoartele cu privire la OZN-uri au semnalat că acestea însoţeau vasele noastre, avioanele, trenurile şi automobilele, şi că efectuau o supraveghere sistematică a importantelor instalaţii militare, a centrelor industriale şi a nodurilor de comunicaţie din întreaga lume. Oamenii de ştiinţă sovietici care au lansat pe orbită satelitul Sputnik-2, având câinele Laika la bord, doreau să afle cum funcţionează inima animalului, tensiunea arterială şi alte funcţii organice în condiţiile nemaiîntâlnite ale imponderabilităţii la nivel orbital. Oamenii de ştiinţă din multe părţi ale lumii au urmărit containerul cum au putut mai bine, printre ei aflându-se şi dr. Luis Corrales, din Caracas, Venezuela.
La 16 zile după ce Laika fusese plasată pe orbită, dr. Corrales a fotografiat trecerea lui Sputnik-2, la 18 decembrie, în timp ce se însera, expunând îndelungat filmul fotografic. El a obţinut mai mult decât dâra luminoasă a aparatului cosmic sovietic; alături de el se întrezărea şi o a doua urmă, care arăta că acest conteiner fusese însoţit de ceva aflat sub o comandă "inteligentă". Specialiştii care au analizat imaginea au decis că nu putea fi vorba despre o dublă expunere, întrucât stelele ar fi înregistrat, de asemenea, imagini duble pe film, ceea ce nu se întâmplase. Ea nu putea fi nici o reflexie interioară, întrucât traiectoria dârei nr. 2 nu este aceeaşi cu cea lăsată de Sputnik. Fotografiile arătau clar traiectoria lungă, în linie dreaptă a Sputnikului care a transportat câinele. O altă dâră este clar vizibilă alături de cea a satelitului, reprezentând aproximativ a şaptea parte din traiectoria lui Sputnik.
Cheia descifrării naturii adevărate a acestui al doilea obiect o constituie schimbarea sa de direcţie, şi anume - el s-a îndepărtat de Sputnik şi apoi s-a apropiat, ca să-l însoţească din nou. Ceva sau cineva observa primul satelit artificial creat de om, care purta la bord o fiinţă, chiar dacă animalul cel mai probabil nu mai era în viaţă. Pătrunderea omului în cosmos abia începuse şi deja cineva sau ceva o supraveghea cu atenţie.
