Spre deosebire de vorbire, cititul este o activitate relativ recentă în termeni evolutivi. Oamenii folosesc vorbirea articulată de sute de mii de ani, ne naştem cu o abilitate sporită în acest sens. Scrisul a apărut însă abia acum 6.000 de ani, iar cititul este o deprindere care se învaţă mult mai greu, literele şi cuvintele fiind la început asociate cu anumite obiecte, circuitele cerebrale responsabile de această abilitate fiind activate treptat. Nu doar cuvintele şi literele sunt percepute ca obiecte, dar şi textele în sine devin un fel de “peisaje” pentru creierul uman. Aşadar nu ar trebui să ne surprindă faptul că reacţionăm diferit la cuvintele scrise pe o pagină comparativ cu cele care ne apar pe un ecran. Este vorba despre o adevărată geografie pe care creierul o învaţă.
Profesorul de lingivistică Naomi Baron a lansat o carte numită “Cuvintele de pe monitor: soarta cititului într-o lume digitalizată” bazată pe un sondaj privind preferinţele a 300 de studenţi din SUA, Japonia, Slovacia şi Germania. Întrebaţi care este suportul care le permite să se concentreze cel mai bine atunci când citesc, 92% dintre aceştia au răspuns: cartea tipărită.
Nu este un rezultat care surprinde prea mult editorii de carte sau persoanele care lucrează îndeaproape cu texte. În timpul unei documentări pentru o teză, de exemplu, un student recurge la surse multiple de informare: cărţi, linkuri, tăieturi din ziare, etc. În final, pentru a asambla o lucrare, cei mai mulţi îşi printează bibliografia, fac adnotări pe marginea colilor tipărite, lipesc bileţele cu anumite pasaje şi ajung la o formă coerentă pornind de la acest “peisaj”. Nimeni nu poate contesta avantajele unei căutari online: oferă posibilităţi nelimitate de explorare şi o rapiditate indiscutabilă în găsirea de informaţie relevantă şi stocarea ei.
Dar există aspecte dăunătoare ale scrisului şi cititului exclusiv pe calculator.
Trei experimente realizate în 2013 de cercetătorii Pam Mueller şi Daniel Oppenheimer au comparat eficienţa luării de notiţe de mână cu cea a tastării pe laptop de către studenţi. Concluzia a fost că durata mai mare necesară scrierii pe hârtie ne permite un răgaz de gândire în care creierul poate face un rezumat a ceea ce aude, comparativ cu tastarea rapidă care ne transformă în roboţi care transcriu ad literam. De asemenea, varietatea scrisului fiecărei persoane are şi ea o importanţă în sine, pentru că în momentul în care aşternem pe hârtie un cuvânt, în forma unică redată de mâna noastră, în creier ni se reactivează constant centrii responsabili de abilitatea de a scrie şi de a citi. Stimularea cerebrală este aşadar în permanenţă prezentă. Studiile au arătat că tastarea nu activează nicio zonă. Acest lucru se reflectă şi în eficienţa cu care învăţăm şi reţinem ceva scris de mână în comparaţie cu ceva scris pe un ecran. Memoria este stimulată de varietatea sarcinilor pe care creierul le are de îndeplinit pentru a parcurge o pagină tipărită sau pentru a scrie (funcţii cognitive, funcţii motorii).
Rezultatele acestor studii pot fi considerate totuşi “nedrepte”. Ce ne-am face oare fără ecranele computerelor noastre, care ne deschid lumi atât de diferite şi ne permit accesul pe tărâmuri la care nici nu visam acum un secol?
Concluzia nu trebuie să fie una drastică. Nu mai putem alege între digital şi print astăzi. Tot ceea ce trebuie să facem este să variem cât mai mult suporturile de pe care citim, să alternăm cartea cu monitorul, pentru a menţine active acele zone cerebrale. Şi asta mai ales în cazul copiilor, de la vârste fragede, într-o lume în care “chemarea display-ului” este mult mai puternică decât vocea bătrânei biblioteci.
