Când e vorba despre oameni, adunăm sub acoperişul larg al noţiunii de inteligenţă o mulţime de capacităţi: gândire abstractă, comunicare, înţelegerea a ceea ce se întâmplă în jur, capacitatea de a raţiona, de a învăţa, inclusiv de a învăţa din experienţă (una dintre cele mai importante abilităţi umane), planificarea şi capacitatea de a rezolva problemele. Dacă definim astfel inteligenţa, atunci putem vorbi, se întreabă oamenii de ştiinţă, despre inteligenţa plantelor? Ce ar însemna inteligenţa unei forme de viaţă vegetale? Capacitatea ei de a percepe ceea ce o înconjoară şi de a se adapta, de a-şi modifica organismul - morfologic şi funcţional - în mod corespunzător.
Oricât de straniu ar suna, plantele chiar sunt în stare să facă unele dintre cele înşirate mai sus. Dacă nu gândesc abstract - ceea ce rămâne de demonstrat - în schimb sunt în stare, au arătat experimentele, să comunice şi să rezolve probleme. În ciuda faptului că nu au creier şi reţea neuronală, sunt capabile să-şi ajusteze comportamentul în funcţie de condiţiile de trai (pe care le percep şi le evaluează foarte corect) şi comunică eficient unele cu altele, prin semnale chimice (substanţe volatile eliberate în mediu), poate şi prin semnale electromagnetice sau pe alte căi misterioase.
Fascinaţi de aceste puteri ale creaturilor vegetale, puteri încă foarte puţin studiate, faţă de volumul imens de studii întreprinse pe animale, de pildă, câţiva oamenii de ştiinţă au lansat chiar expresia neurobiologia plantelor, pentru a denumi domeniul de cercetare în care sunt studiate acele aspecte ale fiziologiei vegetale ce par similare proceselor neurobiologice întâlnite la animale. Studiind comportamentul plantelor, comunicarea în lumea vegetală şi altele, specialiştii acestui domeniu de graniţă - încă foarte controversat, criticat de o parte importantă a comunităţii ştiinţifice - încearcă să integreze într-o viziune unitară şi corentă datele genetice/biochimice/moleculare şi particularităţile fiziologiei şi ale dezvoltării organismelor vegetale.
Plantele sunt, în viziunea, acestor oameni de ştiinţă, organisme la fel de complexe şi sofisticate, în ceea ce priveşte comportamentul, ca şi organismele animale; atâta doar că, la plante, complexitatea acestor răspunsuri este mai puţin evidentă din cauza vitezei cu care se desfăşoară, mult mai mică decât în cazul animalelor. Faptul că totul se desfăşoară extrem de lent, comparativ cu viteza reacţiilor organismelor animale, a dus la această viziune eronată asupra creaturilor vegetale, ca fiind cumva fiinţe pasive, ce mai degrabă suportă schimbările din jur decât să le abordeze adaptându-se activ la ele. Dar întrega evoluţie a regnului vegetal demonstrează că, departe de a fi pasive, plantele se comportă, dimpotrivă, uimitor de activ în raport cu schimbările: le percep, le evaluează, li se adaptează. Totul, însă, în chip extrem de lent şi discret.
Între temele principale asupra cărora s-au aplecat cei ce lucrează în acest domeniu se numără comportamentul adaptativ şi electrofiziologia plantelor.
Comportamentul adaptativ este definit de specialişti ca fiind acel comportament care contribuie, în mod direct sau indirect, la supravieţuirea sau succesul reproductiv al unui organism viu, al unui individ - plantă, animal, ciupercă, bacterie, ce-o fi el. Plantele răspund la stimuli din mediu prin mişcări sau prin modificări morfologice; îşi dirijează şi coordonează dezvoltarea prin semnale hormonale; concurează unele cu altele pentru resurse şi, în cadrul acestei competiţii comunică unele cu celelalte, ba chiar au un comportament teritorial. Sunt capabile să facă evaluări ale condiţiilor exterioare şi, utilizând un procedeu din categoria analizei cost-beneficii, să programeze şi să desfăşoare acţiuni strict coordonate pentru a atenua şi controla factorii de stres din mediul ambiant. Mai mult decât atât, cercetări realizate în anii 2000 au arătat că plantele sunt înzestrate cu o memorie care le ajută, efectiv, să înveţe din experienţele trecutului. După unii autori, plantele sunt dotate şi o o capacitate de recunoaştere a sinelui, de diferenţiere de alţi indivizi vegetali.
Cât despre electrofiziologie, acesta porneşte de la observaţia că, la plante, celulele sunt electro-senzitive şi răspund prin semnale electrice (potenţiale de acţiune) unor stimuli din mediu. Aceste reacţii pot fi considerate răspunsuri comportamentale ale plantelor la solicitările de ordin ambiental (parametrii mediului de trai), comunicaţional ş. a.; ele influenţează procese vitale din viaţa plantei, precum respiraţia, fotosinteza, înflorirea, mişcările diferitelor organe vegetale, reacţiile la lezarea ţesuturilor...
Toate acestea nu demonstrează, oare, că plantele sunt vieţuitoare inteligente, că au un fel de viaţă neuropsihică şi că aceasta merită studiată de către o ştiinţă specializată, cu concepte şi metode proprii? Aşa consideră susţinătorii neurobiologiei plantelor, care au înfiinţat, în anul 2005, şi o asociaţie ştiinţifică dedicată acestui domeniu de frontieră: Societatea pentru Neurobiologia Plantelor.
Alţii însă protestează: neurobiologia plantelor este un termen care creează confuzii, o expresie nepotrivită cu realitatea biologice a lumii vegetale, aşa cum o cunoaştem azi.
În 2007, 36 de oameni de ştiinţă (printre care se numărau câteva nume grele ale cercetării în domeniul plantelor) au publicat un articol („Plant neurobiology: no brain, no gain?”) în care şi-au prezentat argumentele împotriva utilizării termenului de neurobiologie a plantelor: plantele nu au structuri neuronale, sinapse ori organe analoage creierului; cercetările de fiziologie vegetală, biologie celulară a organismelor vegetale sau comunicare (semnalizare) celulară la aceste vieţuitoare nu beneficiază cu nimic de pe urma introducerii şi folosirii termenului de neurobiologie a plantelor, acesta neadăugând nimic nou, neaducând nicio viziune inovativă asupra aspectelor deja studiate de ştiinţele menţionate; particularităţile de structură ale ţesutului vegetal - cu canalicule, numite plasmodeme, ce unesc între ele celulele - conferă celulelor vegetale, în ceea ce priveşte transmiterea semnalelelor electrice, anumite caracteristici ce nu se potrivesc cu ideea transmiterii influxurilor nervoase prin neurotransmiţători, prin acelaşi mecanism ca la animale...
Aceşti critici au reproşat adepţilor neurobiologiei vegetale utilizarea unor "analogii superficiale şi a unor extrapolări discutabile", care nu fac decât să creeze confuzie şi să arunce o umbră asupra seriozităţii unor cercetări ştiinţifice care, altminteri, ar putea fi riguroase şi importante pentru progresul cunoaşterii.
În replică, adepţi ai controversatei sintagme au afirmat că termenul de neurobiologie a plantelor este o metaforă. Utilizarea lui în ştiinţă nu împiedică studiul riguros, după toate canoanele cercetării ştiinţifice, iar rezultatele sunt importante şi utile cunoaşterii, indiferent că domeniul este numit neurobiologie a plantelor ori altfel. (Totuşi, poate ca urmare a acestor critici, Societatea pentru Neurobiologia Plantelor a decis, în 2009, să îşi precizeze domeniile de interes şi să ateste acest lucru prin schimbarea numelui, devenind Societatea pentru studiul semnalizării celulare şi al comportamentului la plante (The Society of Plant Signaling and Behavior).
Pare una dintre acele probleme ce ţin de definiţie, de convenţia ce însoţeşte atribuirea unei denumiri dar, tot atât de bine, s-ar putea să aibă un impact important asupra felului în care viitoarele generaţii de savanţi vor aborda explorarea lumii vegetale. Rămâne de văzut în ce măsură va afecta cercetările asupra plantelor, felul în care înţelegem aceste creaţii ale naturii - atât de familiare în aparenţă, atât de puţin cunoscute în realitate - şi modul în care vom gândi - ori regândi - legătura noastră culturală cu ele, relaţia dintre fiinţa noastră şi fiinţa lor, dincolo de biologic.
