Oricât de greu de crezut ar fi la prima vedere, banalul arc cu săgeţi a fost una dintre uneltele-arme care au înfluenţat cel mai puternic evoluţia tuturor societăţilor umane. Necesitatea inventării unei arme care să doboare sau să neutralizeze de la distanţă adversarii sau animalele periculoase a stimulat fără precedent imaginaţia şi creativitatea primelor comunităţi umane. Supus unui proces continuu de perfecţionare şi adaptare de-a lungul epocilor istorice, arcul cu săgeţi a fost una dintre acele arme care au dus la căderea unor imperii şi civilizaţii, concomitent cu ridicarea altora. Astăzi, tehnologiile moderne îşi aduc şi ele aportul la crearea unor arcuri cu săgeţi cu o serie de calităţi dorite atât de sportivii de tir cu arcul, cât şi de tagma (în continuă creştere) a vânătorilor care vor să doboare animalele aşa cum au făcut-o timp de milenii strămoşii noştri.
Amintiri încordate din negura timpului
Recent, arheologii au căzut de acord că arcul cu săgeţi ar fi fost inventat undeva spre sfârşitul Paleoliticului Superior. Până în prezent, se pare că cele mai vechi săgeţi făurite din os datează de acum circa 61. 000 ani, fiind descoperite în Peştera Sibubu din Africa de Sud. Cele mai vechi evidenţe arheologice ale arcului cu săgeţi în Europa vin sub forma unor săgeţi vechi de circa 15.000 ani, făurite din lemn de pin şi prevăzute cu vârfuri din cremene. Săgeţile străvechi au fost descoperite la Stellmoor, în Valea Ahrensburg, situată la nord de oraşul Hamburg. Ca o paranteză interesantă, arcul cu săgeţi este încă o expresie a geniului tehnic comun întregii specii omeneşti, căci pe baza estimărilor oamenilor de ştiinţă, această armă a fost inventată aproape concomitent de toate comunităţile umane care trăiau în acele vremuri separate la mari distanţe unele de celelalte.
Arcul cu săgeţi este arma care a înlocuit suliţele uşoare de aruncat, odată cu aruncătoarele de suliţe portabile. Putem spune fără să greşim deloc, că trasul cu arcul a ocupat perioada istorică cuprinsă între vremurile în care oamenii aruncau cu suliţe şi vremurile în care omenirea a trecut la armele de foc. Iată cum tirul cu arcul a fost o cerinţă capitală pentru războinicii şi vânătorii din întreaga perioadă a Antichităţii şi a Evului Mediu. Trasul cu arcul a devenit aşadar o calitate mult apreciată şi lăudată în moştenirea culturală şi mitologică a multor popoare.
General vorbind, arcul este o armă construită cel mai adesea dintr-un lemn de esenţă tare, dar neapărat elastic, îndoit şi legat de la un capăt la celălalt de o coardă realizată din materiale extrem de diverse, de la fibre vegetale, mătase, lână, tendoane şi intestine de animale, la cabluri metalice. Săgeata este cel mai adesea o bucată subţire, lungă şi cilindrică din lemn sau trestie, prevăzută la unul dintre capete cu un vârf din metal, piatră sau os, iar la celălalt cu un ampenaj necesar zborului, alcătuit din pene de păsări, hârtie sau materiale plastice la arcurile moderne.
Chiar şi celebrul Ötzi, vânătorul culegător al cătui corp mumificat de gheţuri a fost descoperit într-o stare excelentă de conservare într-un gheţar din Alpii austrici, fusese ucis de o săgeată, iar asupra sa avea o tolbă cu săgeţi şi un arc.
Cu arcul prin războaie şi bătălii
Pentru a observa importanţa acestei arme fără de care istoria şi timpurile prezente nu ar fi arătat la fel, merită să aruncăm o scurtă dar revelatoare privire în trecutul arcului cu săgeţi pe marile câmpuri de bătălie ale omenirii şi nu numai. Acum circa 4 800 de ani vechii egipteni făureau deja primele arcuri compozite din istorie
Acestea erau alcătuite din mai multe bucăţi din lemne şi coarne de animale, legate cu tendoane şi lipite cu clei. Aveau coarda împletită din intestine de bovine şi erau atât de puternice încât era necoie de forţa combinată a doi oameni care să le îndoaie înainte de a li se lega coarda. Era o armă perfect capabilă să ucidă oameni, căci săgeţile uşoare puteau străpunge armura din acele vremuri purtată de un pedestraş situat la circa 200 metri de arcaş. Arcaşii egipteni erau extrem de eficienţi, putând să tragă din goana carelor de luptă.
Documente chinezeşti străvechi datând din anii 1 500 înainte de Hristos, menţionează deja apariţia arbaletei, o armă descoperită şi perfecţionată mult mai târziu de către europenii occidentali. Tot la chinezi, nobilii erau iniţiaţi în arta tirului cu arcul odată cu învăţarea obligatorie a ritualurilor sociale, muzicii, călăriei, matematicilor, scrisului şi a luptei cu sabia.
În jurul anului 250 înainte de Hristos, parţii (o populaţie ariană care a trăit pe teritoriul Iranului şi Afganistanului de astăzi) se pare că au fost primii războinici care alături de turco-mongoli au folosit arcul în bătălii în timp ce călăreau. Ei au dezvoltat o tactică militară, perfecţionată apoi de hoardele tătaro-mongole, în care se prefăceau că se retrăgeau din faţa armatelor inamice, pentru a potopi cu salve ucigătoare de săgeţi pe războinicii care îşi rupseseră rândurile şi se avântaseră descoperiţi în urmărirea lor.
Arcul cu săgeţi era o armă preţuită şi de către geto-daci, după cum ne confirmă autorii antici care relatează despre obiceiul geţilor de a-şi înmuia vărful săgeţilor în venin de viperă sau a săgeta norii pe timp de furtună, un ritual propriu doar geto-dacilor care credeau astfel că îşi demonstrează sprijinul către zeul Gebeleizis.
Pe de altă parte, infanteria grea a hopliţilor greci sau macedoneni nu considera arcul cu săgeţi o armă importantă, cu toate că în armatele greceşti, şi mai târziu macedonene, existau unităţi de arcaşi călare. O altă armată care a desconsiderat fatal puterea arcurilor cu săgeţi în mâinile unor războinici antrenaţi încă din fragedă pruncie, a fost cea romană.
Legiunile Romei au fost cu adevărat invincibile până în momentul în care au fost înfrânte în repetate rânduri de armatele parţilor şi hoardele hunilor.
Şocul militar care a schimbat faţa şi cursul evoluţiei omenirii a fost reprezentat de invazia popoarelor stepelor eurasiatice. Hunii, primul val de invadatori turcici în Europa învăţau să tragă cu arcul concomitent cu călăria şi mersul pe jos. Aşa că odată ajunşi la maturitate erau incredibil de precişi şi abili în lovirea adversarilor de la distanţă cu săgeţile. Tactica lor de hărţuire continuă prin călăreţi care atacau şi se retrăgeau necontenit, trăgând stoluri precise de săgeţi, a făcut ca multe armate considerate imbatabile până în acel moment, cum erau şi legiunile romane, să simtă gustul amar al înfrângerii.
Însă cei care au dus la perfecţiune arta trasului cu arcul pe câmpul de bătălie s-au dovedit mongolii. Săgeţile cumplite, cu vărfuri călite în amestecuri secrete din sare şi urină de cal, străpungeau fără probleme şi cele mai groase armuri şi cămăşi de zale. Astfel a reuşit Ginghis Han să zdrobească fără replică toate armatele vremii pe care le-a înfrânt pentru a cuceri şi consolida ulterior cel mai mare imperiu din istoria omenirii. Arcaşii săi călări ajunseseră la capacităţi incredibile pentru omul modern, aceştia fiind capabili să încordeze puternicul arc scurt de tip mongol şi să tragă cu precizie din goana calului.
Arcul mongol în sine a fost o adevărată minune inginerească a timpului său. Era un arc compozit alcătuit din lemn de tisă, bambus şi tije tăiate din coarne de capră ibex siberiană. Bucăţile care-l compuneau erau apoi lipite cu clei de oase, capetele arcurilor erau legate cu tendoane, iar coarda era din intestine de bovină. Pentru a nu-i scădea rezistenţa, puterea şi elasticitatea, mongolii, ca multe alte popoare, îşi purtau arcurile descordate atunci când nu porneau la vânătoare sau război.
Forţa şi puterea arcului mongol au fost inegalabile. Nu doar că era un arc relativ mic, fapt care îl făcea numai bun pentru trasul din goana calului, dar era şi foarte puternic şi eficient în mâinile unui războinic experimentat. Stă mărturie istoriei, o inscripţie de pe o piatră funerară din Nerchinsk, Siberia, despre fapta lui Yesuggei, nepotul de frate al lui Ginghis Han care a nimerit cu arcul o ţintă situată la distanţa de 335 alzi, adică aproximativ 536 metri. După mongoli, şi hoardele turcilor selgiucizi s-au bazat pe arcuri cu săgeţi în luptele lor din Europa şi Asia.
De la arcuri şi arbalete la arcaşii voievodului Alexandru cel Bun
Săgeţile folosite pe vremuri de toate popoarele care au folosit arcul aveau sute de forme, dar toate se încadrau în trei mari categorii:
Săgeţi cu vărf acuţit şi lat pentru a produce o rană cât mai mare, săgeţi cu vârf ascuţit şi scurt pentru a penetra armuri şi zale, şi săgeţi cu vărfurile ornate cu diverse feluri de cârlige şi ţepi zimţaţi pentru a produce răni şi hemoragii încă mai grave atunci când erau scoase din răni.
Arcul avea să mai marcheze istoria Europei prin apariţia aşa numitului arc englez, apărut în secolul 14 pe câmpurile de luptă şi făcut celebru de Robin of Locksley, mult mai cunoscut sub numele de Robin Hood. Arcul englez şi-a dovedit importanţa istorică nu în legendele cu privire la haiducul englez, ci în bătăliile dintre englezi şi francezi când în multe bătălii (cea mai importantă fiind cea de la Azincourt) arcaşii pedeştri englezi au decimat armate franceze, cu toate că erau cu mult inferiori numeric acestora din urmă. Arcul englez a apărut de fapt în Ţara Galilor şi avea lungimea unui om adult.
La fel de importantă s-a dovedit a fi arbaleta medievală, făcută celebră de un personaj istoric real, este vorba de elveţianul Wilhelm Tell, un expert în această armă atât de puternică şi teribilă încât Papa Inocent al doilea a interzis-o în anul 1138, declarând într-un edict că
„Acum că s-a creat o armă atât de îngrozitoare, războaiele vor înceta, căci toţi se vor teme de ea”. Evident, istoria l-a contrazis cum nu se poate mai bine pe Papă, dar în timpurile medievale oamenii se temeau de această armă care în ciuda faptului că era greu de mânuit, trăgea cu săgeţi scurte şi groase care străpungeau uneori chiar şi scuturile uşoare, nu doar cele mai groase armuri.
Arcul cu săgeţi a jucat un rol important şi în istoria militară a românilor, cu toate că strămoşii noştri nu s-au specializat în mânuirea ei precum alte popoare vechi. Cea mai importantă acţiune a arcaşilor noştri provine din perioada medievală, atunci când un corp de circa 400 de arcaşi moldoveni trimişi de voievodul Alexandru cel Bun ca sprijin către regele polon Vladislav Jagello al doilea, i-au ajutat decisiv pe polonezi să-i înfrângă pe Cavalerii Teutoni în bătăliile de la Grunwald şi Marienburg.
Arma care se reinventează
Dacă în Europa, arcul cu săgeţi şi-a pierdut din importanţa sa capitală odată cu apariţia pe scară largă a arnelor de foc, în multe alte culturi, această armă şi-a păstrat improtanţa. Chiar şi astăzi este folosit de multe triburi din America de Sud, Africa, Asia de Sud-Est, Australia şi Oceania. Arcurile cu săgeţi au reapărut în conflicte militare între anii 2007-2008 pe timpul tulburărilor politice şi sociale din Kenya, când triburile rivale de aici s-au luptat inclusiv cu arcuri şi săgeţi.
Amerindienii din ambele Americi, eschimoşii, multe popoare şi triburi africane au continuat să se bazeze pe arcuri până aproape de zilele noastre. În prezent (probabil sub influenţa tendinţelor de a cerceta şi căuta tot mai multe aspecte legate de Evul Mediu), tot mai mulţi oameni redescoperă cu bucurie această armă. Tirul cu arcul nu doar că a redevenit sport olimpic, dar tot mai mulţi oameni sunt atraşi ce tirul cu arcul ca metotă de recreere şi relaxare. Arta marţială japoneză Kyudo, considerată astăzi ca parte a partrimoniului cultural nipon, oferă chiar şi orizonturi şi sensuri spirituale iubitorilor arcului cu săgeţi.
De un interes crescând se bucură şi vânătoarea cu arcul, care în unele state occidentale şi în SUA este în plină ascensiune, cu sute de cluburi şi mii de vânători care consideră că vânătoarea cu arcul (mult mai dificilă decât cea cu puşca) oferă mai multe şanse de scăpare animalelor, dovedindu-se a fi astfel un sport mult mai nobil decât cel cu puşca. Noua modalitate de vânătoare a dus la apariţia unor generaţii noi de arcuri cu săgeţi, toate alcătuite din materiale cu calităţi excepţionale, calibrate şi construite pe computer şi prevăzute cu săgeţi specializate, făurite tot pe baza tehnologiilor de ultimă oră.
După cum spuneam, după ce ne-au fost alături timp de multe milenii, arcul şi săgeata nu puteau să dispară în prezent. Din contră, vedem cum aceste complexe şi interesante unelte-arme sunt reinventate perfecţionate continuu.
