În antologia italiană de predicţii greşite, intitulată „Imbecilli - Le ultime parole famose” (Imbecili - Ultimele cuvinte faimoase, Editura Salani), Alfredo Accatino a reunit fragmente din capodopere, evaluări care au provocat mii de morţi sau au îngropat brevetul secolului precum şi prejudecăţi ridicole.
„Aujourd'hui: rien” (Astăzi nimic nou), scria Ludovic al XVI-lea în jurnalul său 14 iulie 1789, ziua asaltului asupra Bastiliei, începutul simbolic al Revoluţiei franceze. În realitate, se pare că o vânătoare fără succes ar fi motivat previziunea lapidară şi incredibil de inexactă. A doua zi, regele „s-a corectat”, deşi nu a îmbunătăţit corectitudinea predicţiei. „Francezii nu vor fi niciodată capabili de regicid”. Trei ani şi jumătate mai târziu regele sfârşea sub ghilotină.
În 1931, şeful statului german Paul von Hindeburg a declarat: „Hitler este un tip puţin ciudat şi nu va fi niciodată cancelar: ar putea ajunge cel mult ministrul poştei”.
La sfârşitul anilor '50, din exilul său în California, dictatorul detronat Fulgencio Batista se declara convins că Fidel Castro va rămâne la putere „maximum un an”.
În galeria predicţiilor neadeverite nu lipsesc nici cazurile de erori grosolane dictate de aplombul excesiv. În ajunul bătăliei de la Waterloo, Napoleon s-a lăsat dus de predicţie: „Wellington este un general foarte prost. Prevăd o victorie până la prânz”. Bătălia a durat opt ore, tocmai Franţa suferind cele mai mari pierderi: 25.000 de soldati ucişi, 7.000 capturaţi, Napoleon arestat şi exilat în Sfânta Elena.
„Veţi fi acasă înainte de căderea frunzelor din copaci” a dat asigurări împaratul prusac Wilhelm al II-lea în vara anului 1914, la izbucnirea Primului Război Mondial. A fost nevoie de peste patru ani şi un milion 800.000 de germani înainte de a se pune capăt conflagraţiei.
„Bursa a ajuns la o remarcabilă stabilitate economică”, afirma la 17 octombrie 1929 Irving Fisher, un proeminent profesor american de economie. 11 zile şi colapsul Wall Street a împins SUA pe marginea prăpastiei.
Nu au lipsit nici evaluările atât de greşite încât au frizat orbirea. „Persecutarea evreilor din Germania s-a sfârşit”, a declarat secretarul de stat al SUA, Cordell Hull, în 1933, când ce era mai rău urma să vină.
În 1954, la un an de la moartea lui Stalin, filosoful Jean-Paul Sartre dădea asigurări pentru ziarul „Liberation”: „Libertatea de a critica este deplină în URSS”.
Dacă nici măcar Peter Duesberg, profesor de biologie moleculară la Berkeley nu a înţeles imediat puterea HIV - „Acest virus este o pisicuţă inofensivă” - ce mai poţi spune despre judecăţile şi evaluarile venite de la Hollywood. Producătorul Louis B. Mayer, şeful Metro Goldwyn Mayer, a refuzat să producă primul film cu Mickey Mouse, în 1928. Motivul? „Un desen animat este o idee oribilă: ar teroriza toate femeile gravide”.
Nu i-a mers mult mai bine nici co-fondatorului Warner Brothers, Hirsch Eichelbaum Warner, nu prea convins de invenţia filmului sonor: „Pe cine naiba interesează să-i audă vorbind pe actori?”, întreba el.
În ceea ce priveşte muzica, în 1972, Mick Jagger, astăzi în pragul vârstei de 70 de ani, promitea că va fi star rock până la maximum 33 de ani, deoarece „aceea este vârsta la care ar trebui să fac altceva”. „Nu vreau să fiu star rock toată viaţa. Nu aş putea suporta să ajung ca Elvis să cânt la Las Vegas în faţa gospodinelor şi femeilor în vârstă care vin cu geanta de cumpărături”.
Politica italiană este şi ea ilustrată din belşug cu dezminţirile şi piruetele de rigoare. „Dacă voi fonda un partid? Am spus mereu contrariul şi o repet pentru a 20-a oară şi cine ştie de câte ori o voi mai face”, a spus Berlusconi în 1993. O „mantra” care l-a convins pe fostul premier Massimo D'Alema, care a afirmat profetic: „Este de neconceput ca Berlusconi să intre în politică, trebuie să se ocupe de datoriile sale. Oricum va obţine puţine voturi”.
