Se numără printre cei mai în vârstă paraşutişti şi piloţi sportivi din ţară, iar o vreme a fost şi militar în aviaţie. Are 80 de ani şi nu pleacă niciodată de acasă fără Biblie, între paginile căreia, de la o vreme, poartă şi fotografia soţiei sale decedate. Poate asta l-a ferit de accidente şi l-a făcut să ia viaţa de la capăt când zborul i-a fost furat. Este vorba de gălăţeanul Victor Diaconu, unul dintre oamenii care în anii '50-'60 a activat în tot ceea ce înseamnă paraşutism şi pilotaj sportiv. Din păcate, tocmai când voia ca din pilot şi paraşutist sportiv, absolvent a patru şcoli civile de profil, să devină pilot militar, visul i-a fost călcat în picioare, la câteva luni după ce intrase în şcoala militară de aviaţie.
„Pasiunea pentru zbor a început în timpul războiului, în 1942-1943. Eu sunt dintr-o comună de lângă Huşi. Acolo era un teren care se numea Dricul, era aerodrom de campanie pentru nemţi, că atuncea eram de partea nemţilor. Eu vedeam avioanele cum veneau, se încărcau cu bombe şi treceau dincolo, în Rusia, la bombardat. Stăteam ore în şir şi le priveam. Nu toţi piloţii se mai întorceau... Atunci când se întorceau, îmi plăcea când făceau două-trei tumbe cu avionul, aşa le ziceam eu atunci, şi aterizau. Eram cu un frate al meu, mai mare cu cinci ani, şi ne uitam amândoi. Şi el a ajuns mai apoi în Aviaţie, până ce a fost dat afară deoarece se aflase că tata avea crâşmă şi ne considerau chiaburi. Dar asta se va întâmpla mai târziu... După ce am terminat patru clase la ţară, m-a luat la Petroşani un alt frate, mai mare cu 25 de ani, era inginer proiectant de mine şi m-a înscris acolo la şcoală. Eu am fost al 12-lea copil la părinţi. După ce am terminat profesionala nu ştiam cum să fac să intru în Aviaţie. Era prin 1953-1954. Am făcut întâi şcoala de planorism, câteva luni, de la Bucureşti, Dudeşti-Cioplea. Apoi, la Popeşti Leordeni, am făcut şcoala de paraşutişti. Am luat brevetele la toate (categoriile - n.r.). După paraşutişti am făcut, tot la Bucureşti, şcoala de instructori paraşutişti, acolo unde a fost înainte 23 August, sau acum i se mai zice, cred, Lia Manoliu. Am fost apoi în şcoala de zbor cu motor, pe lângă Ploieşti. Mi-a plăcut în şcoală, şi la paraşutişti, şi la zbor cu motor, şi la planorişti. Profesorii erau foarte cumsecade, dar severi. Aveam cazare şi mâncare, echipament şi soldă. Aveam un echipament de zbor şi o salopetă şi o uniformă de oraş. Peste tot în aceste şcoli noi foloseam atunci aparate rămase din război, Junkers 52 şi Li 2, îi spunea Litva, nume rusesc. Din astea am sărit cu paraşuta. Paraşutele erau de construcţie românească, Aurel Vlaicu şi Soverth. Astea erau paraşutele pe care le foloseam în şcoală. Când, în 1956, eram în armată, după şcoală, am plecat în armată la aviaţie la Buzău, la unitatea de paraşutişti, apăruseră alte paraşute, cu voalură mai mare, de 98 mp, ruseşti, TP5, astea erau cele mai bune”, îşi aminteşte Victor Diaconu.
„Prima oară m-am paraşutat în vara anului 1953, cu deschidere automată. Nu mi-a fost deloc frică. Curiozitatea mă făcea ca de-abia să aştept să sar, nu mai era timp de frică. Apoi a devenit o plăcere. L-am avut instructor pe campionul absolut la României, Iancu Gheorghe, care apoi mi-a fost coleg în armată. Am avut norocul să fiu în subordinea generalului Grigore Baştan. După armată m-am înscris în şcoala militară, la Târgşor, pentru vânătorii de munte. Am intrat. A fost bine, numai că după câteva luni, la nişte verificări, au aflat că tata avea crâşmă, aşa că m-au dat afară din şcoală, ca şi pe fratele meu. A fost o mare dezamăgire. Am mai făcut câte o lansare în fiecare an, dar m-am descurajat. Cred că puteam să continuu, dacă avea cine să îmi deschidă capul, dar apoi au venit alte greutăţi. Asta mi-aş fi dorit să fiu: pilot. Am şi pilotat în şcolile sportive, dar voiam să fiu pilot militar”, spune Victor Diaconu.
„În aviaţie, indisciplina se plăteşte cu viaţa”
În aviaţie se spune că sunt în pericol cei nepregătiţi sau aşii, atunci când încalcă şi cea mai elementară regulă de disciplină. Şi în anii '50-'60 tot din asta se murea. „S-au mai întâmplat şi accidente când eram elev la aceste şcoli, dar şi în armată. Îmi amintesc de un accident pe când eram la şcoala de zbor cu motor de la Strejnic, Ploieşti. Acolo, un instructor care avea drag la o fată a vrut să o impresioneze. A vrut să facă un zbor deasupra ei, dar a prins nişte crengi de copac şi s-a dus în pământ şi a murit şi el, şi mecanicul care era lângă el. Dar alt accident grav a avut loc când eram în armată. Trebuia să facem un exerciţiu de noapte la Cincu, Braşov. Un avion trebuia să treacă la ora 2 noaptea să lanseze paraşute cu magneziu, luminoase, care să lumineze zona, şi apoi urma să fim noi lansaţi. Pentru că piloţii nu s-au odihnit, nu au dormit până la două noaptea... or fi băut, cine ştie... au făcut o greşeală fatală. Unul dintre ofiţeri, dintre piloţii aflaţi în avionul ce trebuia să lanseze paraşutele cu magneziu, din greşeală a declanşat o paraşută din aceea în avion. Ea dezvoltă vreo 3.000 de grade temperatură. A topit avionul, care s-a rupt în două. Piloţii au sărit din avion de la 2.000 de metri fără paraşută, nu au vrut să ardă. Au murit atunci doar cei doi piloţi, navigatorul şi transmisionistul care erau în acel avion. A urmat ancheta... Astea sunt cazuri singulare. Eu, de exemplu, am zburat doar cu piloţi foarte buni, am avut noroc, dar cei care trebuia să lanseze paraşutele nu au mai avut noroc. Din păcate, în aceste cazuri a fost vorba de indisciplină. În aviaţie indisciplina se plăteşte cu viaţa. Am mai avut un coleg care făcea pe deşteptul. După o lansare la 30-40 de metri s-a dezechipat de hamuri, dar le-a scăpat din mâini şi a căzut pe arătură, a murit. Tot indisciplină a fost. Teribilism şi indisciplină. Dacă stau şi mă gândesc la ce se întâmplă astăzi, cred că acum îşi dau prea puţin interesul la plecarea avioanelor, la starea lor tehnică atunci când pleacă în misiune. Pe vremea mea aşa ceva nu se prea putea, verificările erau foarte atente. Şi aici tot de indisciplină e vorba, până la urmă. Dacă respecţi regulile, nu păţeşti nimic. Erau şi atunci astfel de cazuri de indisciplină, sunt, se pare, şi acum. Asta e... Din păcate, rezultatul e moartea”, a spus Diaconu. El spune că accidentele nu l-au speriat deloc, ci l-au făcut să fie mai atent.
Accident... la filmare
Unul dintre puţinele accidente pe care le-a avut în viaţa lui s-a întâmplat pe când participa la filmarea peliculei „Vulturul 101”, la Braşov, în 1956. Jucau Marga Barbu şi Besoiu. „Se filma pentru «Vulturul 101» la Braşov. Şi au fost selecţionaţi 10 militari paraşutişti de la noi. Am fost şi eu printre ei. Noi săream în locul actorilor. În avion erau filmaţi actorii şi în aer eram noi filmaţi. Era un film de spionaj şi contraspionaj. Un alt avion, mai mic, trecea printre noi şi din el eram filmaţi când ne lansam. Ţin minte că în film avea loc un accident în care unui paraşutist nu i se deschidea paraşuta şi altul îl salva. Culmea e că eu chiar am avut un accident când filmam şi ne pregăteam de scena cu salvarea, în care noi săream în locul actorilor. Aveam două paraşute, una în faţă şi alta în spate. Uşa avionului se deschidea în interior, iar când m-am apropiat de uşă, mânerul de comandă de la paraşută s-a agăţat de mânerul uşii. Eu nu mi-am dat seama şi când am ajuns la uşă întâi a ieşit pânza paraşutei afară şi mi-a umflat-o curentul. În spate aveam şi cealaltă paraşută. Aşa că totuşi am ajuns jos în regulă şi când am ajuns jos m-au întrebat de ce am deschis ambele paraşute. Mai târziu au găsit mânerul. Era cât pe ce...”, îşi aminteşte Diaconu.
„Eu aş sări şi acum cu paraşuta, dar nu cred că mi-ar mai da cineva voie”
Şi-a putut ostoi de o vreme dorul de zbor alături de nou înfiinţata Asociaţie română pentru promovarea istoriei aeronautice din Galaţi (ARPIA). „Le-am făcut şi o machetă care să îi reprezinte, că nu aveau niciuna. Un simbol al lor, al nostru... Mi-a luat două săptămâni să le fac un IAR din lemn de tei. Acum ne mai întâlnim şi am mai reuşit o dată să ajung la aerodrom la Vădeni, să mai zbor o dată. A fost aşa, ca o revedere. Eu aş sări şi acum cu paraşuta, dar nu cred că mi-ar mai da cineva voie”, spune, nostalgic, Victor Diaconu.
