Chandragupta Maurya (340 - 290 î.e.n.)
Orfanul născut în Bihar, în inima Indiei, a avut în destinul său misiunea de a schimba nu doar faţa Indiei, ci de a modifica pentru totdeauna cursul istoriei mondiale.
Cu toate ca nimeni nu i-a dat nicio şansă, orfanul şi-a clădit un destin măreţ, de la scormonitor în gunoaie la artizanul unuia dintre cele mai mari imperii ale Lumii Antice,
ajungând să domnească peste 50 milioane de supuşi şi să aibă sub ascultarea lui o armată impresionantă - 9.000 elefanţi de război şi 36.000 de războinici încercaţi.
La apogeul sau, împăratul Chandragupta Maurya beneficia de protecţia celor mai neobişnuite şi temute corpuri de gardă personală.
Gărzile sale erau compuse din 500 de spartani greci de elită, războinici hinduşi experţi în arta Kalaripayatthu, precum şi din femei războinice crescute de mici în cultul împăratului pe care trebuiau să-l slujească şi să-l apere cu preţul vieţii.
Povestea devenirii sale este incredibilă.
Pentru a distruge Imperiul Nanda şi a se proclama împărat, tânărul Maurya a pus, pur şi simplu, mâna pe o sabie de bronz şi a pătruns furtunos, de unul singur în palat, încercând să-l asasineze pe împărat. A fost prins şi încarcerat, dar a reuşit să evadeze, distrugând fără milă dinastia conducătoare şi instalându-şi propria dinastie - Maurya - care a tronat multă vreme în peninsula indiană.
Surena (84-52 î.e.n.)
Cunoscut simplu sub numele de Surena, a fost un general destoinic aparţinând clanului Surena, care era, de generaţii, însărcinat cu paza şi protecţia regilor parţi.
Plutarh relata că Surena era cel mai chipeş, viteaz şi temut luptător persan din acele vremuri. Când regele Hydrotes a fost detronat şi exilat din Parthia, Surena a condus expediţia militară destinată recapturării imperiului. Generalul Surena avea un harem uriaş de concubine, pe care le transporta după el în toate campaniile militare. Atât de multe femei avea măreţul Surena, încât era nevoie de două sute de căruţe pentru a le transporta pe toate în locurile unde se războia redutabilul general.
Surena a comandat armatele regelui Orodes al doilea, administrând Imperiului Roman unele dintre cele mai severe şi umilitoare înfrângeri din întreaga sa istorie.
Când romanii au decis să atace dinastia Arsacidă, temuta cavalerie persană, condusă de Surena în persoană, a stopat definitiv avântul legiunilor în Asia.
Bătălia decisivă a avut loc la Carrhae (Harran, pe teritoriul Turciei de astăzi).
Legiunile romane au fost pur şi simplu zdrobite. Cavaleria grea persană, temuţii cataphractes înveşmântaţi în solzi de metal, a masacrat redutabilele legiuni. Plutarh vorbeşte de 20.000 de morţi şi peste 10.000 de prizonieri. Cel mai bogat om din Roma, generalul Marcus Licinius Crassus, comandantul armatelor romane, şi-a pierdut şi el viaţa.
Istoricul antic Dio Cassius (sec. II - III î.e.n.) relatează că, după moartea generalului roman, Surena a ordonat să i se toarne acestuia pe gât aur topit, drept pedeapsă pentru lăcomia lui. (Circulă şi o versiune "horror" a poveştii, conform căreia Surena l-ar fi pedepsit pe Crassus, căzut prizonier, turnându-i pe gât metalul topit, când generalul era încă viu...)
Din nefericire, gelos pe succesul şi popularitatea lui Surena, regele Orodes a ordonat moartea celui mai destoinic om al său...
Carol Martel (688 - 741)
Carol "Ciocanul" - aşa s-ar traduce numele său - a avut o personalitate atât de marcantă, încât nu a fost considerat doar pavăza în faţa invaziei musulmane în Europa Occidentala, ci şi părintele fondator al cavalerismului şi feudalismului din Evul Mediu. În plus, Carol Martel era bunicul lui Carol cel Mare sau Charlemagne, ceea ce îl propulsează în rolul de fondator al dinastiei carolingiene.
Carol Martel a ajuns în poziţia de conducător al armatei francilor împotriva invaziei musulmane pe baza faptului că era majordomul palatului regal, pe vremea aceea o importantă funcţie administrativă, politică şi militară. Adesea, regii franci din dinastia merovingiană aveau un rol mai mult de reprezentare, iar majordomul palatului, un adevărat "şef al guvernului", lua deciziile şi ţinea în mână destinul regatului.
Durul Carol Martel a pierdut o singura bătălie de-a lungul tumultoasei sale cariere, anume bătălia de la Cologne.
Iar dintre multele-i victorii, merită pomenită, pentru însemnătatea ei în evoluţia Europei, victoria epocală de la Tours. Pe data de 10 octombrie 732, Martel a câştigat lupta de la Tours, în care două armate france unite au învins armatele arabe ale califatului Omeiazilor. Bătălia a fost una decisivă. Daca Carol Martel o pierdea, probabil azi întreaga Franţă ar fi vorbit araba.
Întreaga armată francă, condusă de Martel, a luptat atunci pedestru, ceea ce i-a făcut pe soldaţii victorioşi să afirme că însuşi Dumnezeu a fost de partea lor.
Iar Carol Martel a refuzat să accepte un onorariu în bani din partea Papei, care vroia să-i mulţumească astfel că a scăpat Europa de primejdia Semilunii.
