A da o dată de început pentru crizele economice poate fi aproape la fel de hazardat ca a le declara definitiv terminate. Dar nu ar fi lipsit de rost dacă s-ar lua ca punct de început falimentul Lehman Brothers, în septembrie 2008, căci în definitiv acesta a iscat furtuna financiară atât de devastatoare pentru bătrâna Europă. Devastatoare prin dispariţia locurilor de muncă, a bogăţiei şi a bunăstării şi fulminantă pentru un număr important de guverne europene, care nu au fost capabile să treacă în faţa urnelor examenul la care le-au supus cetăţenii.
n Nicolas Sarkozy este ultima piesă căzută pe această uriaşa tablă de joc a Europei, unde niciun lider nu a fost capabil să se menţină la putere după alegeri, dacă acestea au fost organizate în timpul crizei. Odată cu el, sunt deja 19 şefi de stat sau de guvern care au căzut în ultimii patru ani.
n Primul executiv „eşuat” din cauza crizei a fost cel al lui Mirek Topolanek, în Republica Cehă, care a trebuit să renunţe în toiul preşedinţiei europene, în aprilie 2009, în urma unei moţiuni de cenzură care a clătinat loialitatea unora din membrii coaliţiei tricolore.
n Câteva luni mai târziu, în octombrie 2009, conservatorul Kostas Karamanlis nu a mai rămas în fruntea Greciei, fiind înlocuit de Georgios Papandreou, de la partidul socialist Pasok, devenit din păcate unul dintre cei mai faimoşi din Europa. El a descoperit în următoarele luni, celorlalţi parteneri din euro că guvernul anterior ocultase o parte a deficitului public, iar în mai 2010 a trebuit să ceară oficial primul ajutor din istoria zonei euro. Guvernul său s-a menţinut până în noiembrie 2011, când a lăsat locul unui executiv tehnocrat condus de Loukas Papademos, însărcinat să negocieze cu eurozona al doilea plan de salvare a ţării. Obiectivul fiind atins, Grecia începe de astăzi o nouă etapă plină de provocări, împreună cu conservatorul Antonis Samaras de la Noua Democraţie, cel mai votat candidat, dar având un parlament foarte fragmentat în care au intrat partide radicale şi populiste. O dovadă în plus că istoria este ciclică: partidul cel mai votat astăzi este acelaşi cu cel care a falsificat datele din conturile publice şi a dezlănţuit enorma criză a ţării.
n Următorul guvern căzut a fost cel al lui Gordon Brown. La alegerile din mai 2010, a fost înlocuit de actualul premier David Cameron, şeful conservatorilor, cu o coaliţie inedită alături de liberalul Nick Clegg. Gestionarea sa a început deja să-l cam coste, cum s-a dovedit săptămâna trecută la alegerile municipale.
n Ungaria şi, o dată în plus, Republica Cehă au fost următoarele ţări europene care şi-au schimbat guvernul. Conservatorul Viktor Orban de la Fidesz a devenit premierul Ungariei, într-unul dintre primele semne de populism care au început să se vadă ca urmare a crizei.
n I-a urmat Yves Leterme în Belgia, într-un alt episod ce va rămâne în istorie. Alegerile din iunie 2010 i-au dat ca învingători pe socialişti, dar imposibilitatea de a forma un guvern stabil de coaliţie a ţinut ţara fără executiv aproape doi ani. În decembrie 2011, după ce a bătut tristul record mondial, socialistul Elio di Rupo a reuşit să ajungă la un acord cu alte şase partide, formând în fine o echipă de coaliţie.
n În iunie 2010 a început ciclul schimbării în Finlanda, care a dat ţării două alegeri în mai puţin de un an. Primele au fost câştigate de partidul de centru al lui Mari Kiviniemi, care a fost sancţionat dur după 10 luni, în scrutinul câştigat de conservatorii lui Jyrki Katanien. În Finlanda s-a continuat tendinţa, iniţiată în Olanda sau Ungaria, unui amplu sprijin popular acordat extremei dreapta, reprezentată de Adevăraţii Finlandezi ai lui Timo Soini.
n În noiembrie 2011 au fost schimbate trei dintre cele mai importante guverne din Europa, sub presiunea constantă a pieţelor. Mai întâi în Grecia, cu venirea în guvern a lui Papademos. După trei zile a căzut Berlusconi în Italia, urmată de venirea unui guvern tehnocrat condus de europenistul Mario Monti, însărcinat cu aplicarea reformelor structurale impuse şi supervizate de Comisia Europeană. Iar la 20 noiembrie, în Spania a căzut guvernul socialist al lui Zapatero, în nişte alegeri anticipate care au adus la putere Partidul Popular al lui Mariano Rajoy. În acele momente, pe harta politică a Europei predomina culoarea albastră a conservatorilor.
n În fine, în decembrie şi Slovenia a trăit o schimbare de guvern: social-democraţia premierului Borut Paho a fost înlocuită de Zoran Jankovic.
n Recentele alegeri din Slovacia şi ultima criză de guvern din România, cu căderea executivului de centru-dreapta la doar două luni de la instalare, constituie ultimele exemple de impact ale crizei din politica UE.
În realitate, problemele economice au demonstrat că ele nu au milă de niciun politician european, indiferent de culoarea sa politică. Dacă în Franţa a câştigat acum socialismul lui Hollande, în Grecia cea mai votată forţă a fost dreapta Noii Democraţii. Şi se mai întrezăreşte o posibilă schimbare de guvern, după retragerea premierului olandez Mark Rutte datorită imposibilităţii de a menţine coaliţia în faţa necesităţii unor noi ajustări.
n Următoarea mare probă va avea loc anul viitor, la alegerile din Germania, unde se va afla dacă însăşi Merkel va fi sau nu o victimă a acestei crize feroce.
