Euroscepticii se pot plânge că şi-au pierdut suveranitatea în favoarea UE. Dar de ce nu se plâng niciodată că, din 1945 şi până acum, naţiunile au cedat de asemenea puterea în mâinile unor instituţii precum Naţiunile Unite, NATO şi FMI?, întreabă Bill Emmot.
Lucrurile sunt simple: aşa spune toată masa euroscepticilor, fie că se exprimă în baruri, în săli de spectacole sau în studiourile de televiziune. Poporului britanic trebuie să i se permită să aleagă dacă doreşte sau nu să rămână în Uniunea Europenă, şi asta curând, din două motive principale.
Mai întâi, pentru că în cadrul UE nu suntem o democraţie pe deplin suverană, şi s-ar putea să nu fim mulţumiţi de acest fapt. Şi în al doilea rând, pentru că în momentul votului precedent, în 1975, nu am fost întrebaţi decât dacă dorim să fim membri ai Pieţei Comune, deci am fost păcăliţi. Trebuie să mai avem o ocazie pentru a putea vota în cunoştinţă de cauză referitor la ceea ce a devenit de fapt UE.
În timpul lunilor viitoare, al anilor, deceniilor şi probabil al secolelor care vor urma, acestea sunt cele două paruri cu care „Out Party” ne va tot da în cap. Suveranitatea şi înşelătoria din 1975 pot chiar să şi pară convingătoare. Singurul impediment este că ambele argumente sunt aiureli; sunt false; gogomănii totale. Îmi pare rău că trebuie să o spun pe ocolite, dar ştiţi cât de susceptibili pot fi unii oameni, informează Presseurop.
Într-o dezbatere recentă din cadrul emisiunii BBC Newsnight, Jeremy Paxman a provocat un val de aplauze afişând pe ecran o fotografie a lui Herman Van Rompuy, aproape insignifiantul preşedinte al Consiliului European, şi întrebând publicul dacă ar fi votat pentru el şi chiar dacă ştiau cine este. Să încheiem discuţia: bineînţeles că am prefera să nu fim dirijaţi de reprezentanţi care nu au fost aleşi, cărora nu le ştim nici măcar numele.
Cooperare mai degrabă decât conflict
Numai că argumentul nu ţine în piciore. De ce nu a afişat de asemenea şi o fotografie a secretarului general al NATO, sau al directorului Organizaţiei Mondiale a Comerţului, sau al Naţiunilor Unite, Băncii Mondiale, Fondului Monetar Internaţional, Organizaţiei Maritime Internaţionale, sau chiar şi a directorului FIFA? La fel, nu am votat pentru niciunul din aceştia. Provin cu toţii din diverse ţări străine şi nici măcar nu le cunoaştem numele – cu excepţia, poate, a preşedintelui FIFA.
Şi totuşi, fiecare dintre ei ţine în mâinile lui transpirate şi ne-alese o bucată din suveranitatea noastră. Reprezentanţii noştrii aleşi au decis să predea puterea fără să se mai gândească la referendumuri. Apartenenţa la NATO ne obligă să intrăm în război dacă altă ţară – cum ar fi, de exemplu, Turcia – este atacată. Fără niciun comentariu: dacă nu dorim să ne încălcăm cuvântul înscris în tratatul fondator al NATO, vom purta război, indiferent dacă ne place sau nu. Aceasta face ca sacrificiile pe care le implică adeziunea la UE să pară neînsemnate.
Apartenenţa la Organizaţia Mondială a Comerţului ne restrânge posibilitatea de a ne finanţa industriile sau de a aplica preţuri care să descurajeze importurile. Apartenenţa la Naţiunile Unite – la a căror cartă am colaborat parţial şi noi – face ca acţiunile noastre să fie supuse legilor internaţionale. Apartenenţa la Organizaţia Maritimă Internaţională, împreună cu Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, reglementează traficul maritim şi stabileşte care sunt "zonele economice exclusive" din jurul coastelor noastre.
Ideea este că o parte esenţială din politica britanică începând cu 1945 a fost consacrată înfiinţării şi aderării la organizaţii internaţionale în care am stabilit de comun acord reguli comune pentru diverse activităţi, pentru a încuraja cooperarea mai degrabă decât conflictul, pentru a spori siguranţa colectivă, sau pentru a promova un comerţ mai liber. Toate acestea implică punerea în comun a suveranităţii în schimbul unui beneficiu presupus – precum Asociaţia de Fotbal [din Marea Britanie] s-a alăturat FIFA pentru a participa la turneele internaţionale şi pentru a urma cu toţii aceleaşi reguli ale fotbalului. Am putea să fim independenţi şi să ne stabilim singuri regulile, dar nu am ajunge prea departe.
Reguli comune, acceptate pe scară largă
Deci, indiferent de ce încearcă să spună euroscepticii – şi îndeosebi UKIP (Partidul pentru Independenţa Marii Britanii) – dezbaterea despre apartenenţa Marii Britanii la UE nu poate fi redusă la o alegere între alb şi negru, încătuşat sau liber, subjugat sau suveran. Doar dacă nu cumva dorim să ne retragem din toate aceste organizaţii. Trebuie să găsim nişte măsuri intermediare, nişte nuanţe de gri, să vedem cât de multă pierdere de suveranitate este prea multă, să evaluăm chestiunea mult mai plicticoasă a avantajelor şi costurilor.
Şi aici intervine Marele Mit al Pieţei Comune. În privinţa aceasta, şi trupele pro-europene au greşit de asemenea. Când a fost contestat referendumul din 1975, acestea din urmă au răspuns că toţi cei care sunt contra nu au fost suficient de atenţi, că nu au citit cum trebuie cărţulia, şi deci că nu a fost nicio înşelătorie. Dar acesta este un răspuns greşit. Răspunsul bun este că votul din 1975 s-a referit într-adevăr la aderarea la Piaţa Comună, şi că despre asta este vorba în marea majoritate a directivelor şi activităţilor UE.
Numai că cei care sunt contra nu înţeleg ce implică o Piaţă Comună. Euroscepticii trebuie să-l citească pe Adam Smith. După cum a arătat el cu două secole în urmă, pentru ca o piaţă să funcţioneze este nevoie de reguli comune, acceptate pe scară largă, şi de mijloace de impunere a acestor reguli. Regulile pot fi stabilite la un nivel minim, acela al unei zone libere de schimb, limitând taxele sau barierele non-tarifare evidente; dar astfel afacerile ar fi în continuare obligate să se conformeze unor regulamente diferite, specifice tuturor sistemelor naţionale prezente în zonă, pentru a putea comercializa în fiecare ţară.
Sau aceste reguli pot fi mai profunde, cuprinzând atât oamenii, cât şi bunurile şi serviciile, protejând membrii împotriva cartelurilor dar şi împotriva taxelor, unificând reglementările, ocupându-se de barierele non-tarifare şi subvenţiile de stat, de whiskyul scoţian fals şi toate celelalte. Asta înseamnă cu adevărat o Piaţă Comună. Are nevoie de reguli, de reprezentanţi care să conceapă regulile, de inspectori înfricoşători şi de tribunale pentru a pune în aplicare regulile. În asta consistă în principal UE – da, inclusiv îngrozitoarea Politică Agricolă Comună, care este doar o manieră comună de a subvenţiona agricultorii.
O decizie unică şi definitivă
Lăsaţi de o parte sloganul "avem nevoie să ne recăpătăm suveranitatea". Nu vom fi suverani nici dacă părăsim UE. Aruncaţi la coşul de gunoi replica "nu doream decât o Piaţă Comună". Iată ce reiese în urma acesteia. Toate întrebările adevărate se referă la măsura de implicare, nu la timpul acesteia. De aceea nu are niciun sens să votăm în curând, atâta timp cât natura zonei euro – o formă extrem de dezvoltată a Pieţei Comune, dar cu un defect structural politic – este atât de nesigură. Toate scările de măsură s-ar putea schimba în mod alarmant. Sau nu.
Şi totuşi, din aceleaşi motive, atunci când, şi dacă, va avea loc eventual un vot, acesta va fi stabilit în funcţie de faptul că oamenii consideră că merită efortul de a părăsi UE. Ar fi o decizie unică şi definitivă. Precum votul pentru independenţa Scoţiei, argumentul în favoarea retragerii va fi unul emoţional. Dar întrebarea pe care ne-o punem este dacă, în dimineaţa care urmează după acel moment emoţionant şi în toate celelalte dimineţi ulterioare, avantajele pe care le-am obţine din această desprindere sunt suficient de mari?
Acel grad suplimentar de suveranitate recâştigată este suficient pentru a merita osteneala? Noua Piaţă mai puţin Comună va fi totuşi suficient de comună? Pierderea automată a dreptului britanicilor de a trăi şi a munci în Spania, Italia, Germania sau în altă parte este un preţ care merită plătit?
