Într-un război, inclusiv într-unul rece, de felul celui în care a alunecat lumea din nou după agresiunea anti-ucraineană a Rusiei lui Putin, nimic nu pare să întreacă în importanţă simbolistica afişată de liderii taberelor angrenate în conflict. În ciocnirile fierbinţi, predomină retorica şi imagistica marţială. În cele reci, duelul imaginilor poate fi mai complex.
Complexă e şi lupta de imagini din aceste zile. Mesajul lor e clar. La Moscova, Putin a sărbătorit ziua victoriei ostăşeşte, cu paradă militară, la umbra tancurilor şi rachetelor, în mijlocul uniformelor, chipielor, decoraţiilor şi armelor, adoptând o postură de mardeiaş de anvergură globală. Rusia e tare pe poziţie, occidentul să facă bine să încline steagul, ar vrea să semnalizeze Kremlinul.
Nimic, dar absolut nimic din această alură solemnă, gravă şi războinică la liderii occidentali. La şefia Europei se află Angela Merkel, care, înaintea alegerilor de două ori importante, europene şi ucrainene, de la 25 mai, suflă şi în iaurt, încercând să nu-şi contrarieze compatrioţii printr-o atitudine prea tranşantă sau chiar belicoasă faţă de Kremlin. Mai nou, Merkel s-a rezumat să afirme că preşedintele Putin nu face destul întru detensionarea situaţiei din estul Ucrainei. Dar e notoriu că Germania constituie, pe moment, principala frână în calea adoptării de sancţiuni reale, puternice, împotriva agresorului rus.
Pe de altă parte, şefa executivului de la Berlin e prea înţeleaptă, experimentată şi conştientă de veritabila dimensiune a pericolului imperial rusesc pentru a risca o ruptură transatlantică, înspre care o împinge din răsputeri stânga şi extremele stângă şi dreaptă germane.
În ciuda afacerii supravegherilor serviciilor secrete americane care i-au înfuriat într-o manieră fără precedent pe germani, Merkel s-a străduit la Washington să se manifeste destins, alături de preşedintele Obama. Cancelara şi preşedintele au încercat să-şi demonstreze solidaritatea şi să afişeze imaginea unei unităţi de nezdruncinat a vestului.
Deşi realitatea e, fireşte, mai nuanţată, aceluiaşi scop îi va servi şi întâlnirea la nivel înalt franco-germană. Vizita efectuată de liderul de la Elysee în circumscripţia electorală a Angelei Merkel are, desigur, şi o importantă componentă economică. Din cauza deficitului şi a lipsei de competitivitate a industriei, ca şi a şomajului ei enorm, în special în rândul tinerilor, Franţa e, pe moment, cu spatele la zid.
În plus, între un cancelar de centru-dreapta, ca Merkel, şi un preşedinte de stânga, socialist, ca Hollande, relaţiile nu sunt simple niciodată. Socialiştii francezi sunt situaţi, prin tradiţie, net mai la stânga decât social-democraţii germani. Iar Hollande, afirmă observatorii, nu i-a iertat multă vreme cancelarei susţinerea de către creştin-democraţii germani a rivalului său de centru-dreapta, Sarkozy.
Dar, între timp, pragmatismul şi greutăţile curente i-au forţat pe cei doi lideri să se pună întrucâtva de acord. După cum observa un analist în paginile cotidianului berlinez Die Welt, Merkel şi Hollande au reuşit „cel puţin, să-şi construiască o relaţie de lucru funcţională”, ambii înţelegând că nu pot obţine vreun progres în Europa în absenţa unei colaborări franco-germane.
Adevărul e, pe de altă parte, că situaţia celor doi lideri e cum nu se poate mai diferită. Merkel e deosebit de populară în Germania, în ciuda existenţei, culmea, în electorat, a unei majorităţi aritmetice de stânga.
Hollande, dimpotrivă, e nevoit după mai multe eşecuri electorale grave să urce pieptiş dealul unor reforme extrem de impopulare, de succesul cărora depinde realegerea sa în funcţie, peste trei ani, în timp ce extremele îl talonează. Frontul Naţional îi suflă, periculos, în ceafă, pregătindu-i o nouă supriză extrem de neplăcută la alegerile europene de la 25 mai.
Extremiştii francezi se ceartă la cuţite, fireşte, pe diverse teme. Dar, în anumite privinţe, fasciştii şi comuniştii se bucură de o antantă. Consensuală e dragostea şi admiraţia lor pentru tirani ca Putin, ca şi ura neostoită a radicalilor anti-globalişti, troţkişti, maoişti, stalinişti şi neonazişti pe performanţele economice ale germanilor. La stânga radicală a spectrului politic francez predomină deopotrivă teama de reformele anunţate de preşedinte, ostilitatea faţă de ele şi impresia că problemele Franţei şi ale Europei ar ţine de stăruinţa Germaniei asupra unor politici de austeritate.
Detestabile îi par de altfel şi Parisului excedentul comercial german, opoziţia Berlinului faţă de înmuierea baremului maxim de trei procente al deficitului bugetar, precum şi insistenţa Republicii Federale asupra prezervării independenţei Băncii Centrale Europene şi a politicii ei monetare. Va reuşi Merkel să reziste presiunilor socialiştilor francezi, care speră în evitarea reformelor şi a austeritătăţii prin modificarea unui set de reguli europene considerate sacrosancte la Berlin? Îşi poate permite Berlinul un eventual litigiu cu Franţa, într-un moment în care confruntarea Occidentului cu Rusia riscă pe zi ce trece să se acutizeze?
Deocamdată războiul rece al simbolurilor, precum şi apropiatele alegeri europene reclamă, din unghiul Berlinului şi al Parisului, nu marţialitatea de tip rusesc, ci imagini cu un mesaj al civilităţii, al unităţii şi solidarităţii. Neîndoielnic, întâlnirea Merkel-Hollande le va livra.
