În loc de 27 de membri ai Uniunii Europene şi 17 membri ai zonei euro, vor fi 28 de membri ai UE şi 18 membri ai eurozonei. În data de 1 iulie, Croaţia va adera la UE, în timp ce zona euro se va extinde la rândul său, în 2014, cu un nou membru - Letonia. „Iată un semnal bun! Europa este încă atractivă”, se bucură eurofilii, în timp ce zona euro este ameninţată, iar legitimitatea UE - contestată, notează cotidianul francez Le Monde.
„Noi membri... Să ne scutească! Lituanieni? Cunoşti vreunul? Eu personal, nu'”, perora în 2005, împotriva extinderii UE spre Est, politicianul francez de stânga Jean-Luc Melenchon, candidat în alegerile prezidenţiale din 2012. Totuşi, Melenchon a acceptat să examineze dialectica franceză privind extinderea.
Parisul a preferat întotdeauna o UE suprapusă peste frontierele fostului Imperiu Carolingian, pentru a face din Europa „demultiplicatorul puterii sale” şi a profita de slăbirea Germaniei după 1945. Prăbuşirea Zidului Berlinului a zădărnicit această ambiţie: Germania se regăseşte din nou în inima Europei reunificate, subliniază Le Monde.
În ceea ce priveşte zona euro, Franţa a adoptat o strategie contrară: este bună o uniune monetară între '„oameni serioşi” - Franţa, Germania şi ţările Benelux - însă ar fi utilă şi invitarea unor ţări latine, pentru a evita tete-a-tete-ul cu puternicul său vecin german. Prost calcul: la 20 de ani după, Germania este din nou ultradominantă într-o uniune monetară în care economiile din sud nu au rezistat.
Voite sau inopinate, valurile de extindere au redus influenţa franceză, potrivit Le Monde. Trebuie, într-o manieră tipic franţuzească, să acuzi noii membri de deziluziile francezilor privind Europa? Ziarul francez menţionat distinge trei etape ale acestui proces: procedura de aderare, destinul ţărilor devenite membre ale clubului european şi consecinţele ralierii unui nou membru asupra ansamblului clubului.
Marşul spre Europa sau euro se dovedeşte mereu virtuos. Acesta este singurul moment când UE dispune de putere de coerciţie asupra candidaţilor şi face politică. Comisia Europeană forţează fostele ţări comuniste să-şi modernizeze economiile, să se transforme în state de drept, să-şi reglementeze disputele frontaliere. Comisarul european pentru extindere, Gunter Verheugen, a fost marele modernizator şi pacificator al Europei de Est, cunoscând triumful maxim în 2004, când UE a primit noi zece membri.
Acelaşi lucru se întâmplă astăzi în ceea ce priveşte ţările din fosta Iugoslavie. Normalizarea relaţiilor dintre Serbia şi Kosovo, pecetluită la 19 aprilie anul curent, la Bruxelles, nu ar fi fost posibilă fără perspectiva aderării Serbiei la UE. Dimpotrivă, o ţară fără perspectivă europeană poate regresa, asemenea Turciei, unde forţele proeuropene sunt descurajate de refuzurile occidentale, constată Le Monde.
Dinamica este similară şi în ceea ce priveşte marşul spre zona euro, dirijat de Bundesbank, gardianul respectării de durată a criteriilor de la Maastricht. Niciodată francezii, italienii şi spaniolii nu şi-au coordonat atât de mult eforturile precum au făcut-o la mijlocul anilor 1990, ca să se califice pentru moneda unică.
După drumul anevoios urmează festivităţile - trecătoare - de admitere, iar pentru unii urmează şi o perioadă de „mahmureală”. Cei care au beneficiat de un „permis” eliberat pe criterii politice sau au minţit sunt aduşi cu picioarele pe pământ de realitatea crudă.
Potrivit Le Monde, România şi Bulgaria, care au aderat la UE la insistenţele Franţei, ce dorea să construiască o contrapondere la presupuşii aliaţi ai Berlinului, „sunt corupte şi îşi maltratează minorităţile rome”, iar Europa este dezarmată, cum este şi în faţa derivei autoritare a Ungariei lui Viktor Orban. Cu toate acestea, situaţia ar fi fost şi mai rea dacă aceste ţări ar fi rămas în afara Europei, iar acest argument proextindere este unul decisiv, subliniază cotidianul francez.
Lucrurile stau altfel pentru ţările care au întreprins, fără a fi suficient de bine „înarmate”, călătoria fără întoarcere spre zona euro: moneda unică se dovedeşte un accelerator al catastrofei. Desigur, pe termen scurt totul este permis: tutela pieţelor şi a Bruxellesului dispare, ratele dobânzilor scad, aliniindu-se celor ale Germaniei şi provocând un bum economic artificial. Apoi realitatea se răzbună, după cum dezvăluie soarta ţărilor din sudul Europei după criza din Grecia. Arma devalorizării nemaiputând să fie accesată, singura soluţie este deflaţia internă, cu scăderea preţurilor şi salariilor. Grecia în mod sigur, Portugalia fără îndoială au fost atenţionate în legătură cu o asemenea provocare.
În mod cinic, Franţa ar putea afişa indiferenţa. Dacă ungurii optează pentru un regim autoritar, aceasta nu este treaba lor? Dacă romii sunt maltrataţi de guvernele bulgar şi român, este Franţa responsabilă? Dacă grecii şi ciprioţii plătesc pentru erorile lor, ce poate să facă Franţa? Să fim egoişti: drama lor nu este a noastră, aceste ţări subminează edificiul european. Falimentul Greciei a fisurat toată zona euro; extinderea cu România şi Bulgaria va sfârşi prin delegitimizarea spaţiului Schengen şi de liberă circulaţie a persoanelor, în situaţia în care problema romă nu va fi rezolvată; intrarea de noi membri a privat de legitimitate democratică Comisia Europeană, cu câte un comisar pentru o ţară. Comisia a devenit sindicatul ineficient al unor mici state orientale sau insulare. În mod clar, sechelele extinderii nu pot fi trecute cu vederea.
Europenii jură că de acum încolo îşi vor lua cele mai mari precauţii. Miniştrii de finanţe ai Franţei şi Germaniei, Pierre Moscovici şi Wolfgang Scheuble, i-au solicitat Comisiei Europene şi Băncii Centrale Europene (BCE) să examineze fără concesii candidatura letonă la euro. Acum suntem „dubitativi”: cine garantează că acest stat baltic, astăzi performant, nu va cunoaşte mai târziu soarta Sloveniei, dată mai ieri drept model, dar care în prezent abia îşi trage sufletul? Cine va îndrăzni să-i spună „nu” Poloniei, care preconizează un referendum privind euro? Alături de UE, nimeni nu ne va face să credem că Serbia respectă criteriile democratice, teorie prealabilă pentru a iniţia negocierile de aderare, adaugă Le Monde.
În realitate, nicio exigenţă serioasă nu va putea fi impusă atâta vreme cât ţările fondatoare vor fi incapabile să propună o viziune privind viitorul. Astăzi, UE are un singur proiect politic: să se facă ajunsă din urmă de cei care au pierdut plecarea din gară a trenului european. Iar aceasta a fost secolul trecut, conchide Le Monde.
