După 25 de ani de la operaţiunea "Mani Pulite", care a zguduit o clasă politică dominată de corupţie, Italia încă se mai luptă cu vechii săi demoni, comentează agenţia France Presse.
La 17 februarie 1992, un magistrat din Milano, Antonio Di Pietro, a dispus arestarea lui Mario Chiesa, un reprezentant obscur al Partidului Socialist Italian (PSI), dând astfel startul operaţiunii "Mani Pulite" ("Mâini Curate").
Sutele de anchete şi arestări care au urmat au decapitat clasa politică de la acel moment dezvăluind corupţia sistemică a acesteia, l-a împins în exil pe fostul premier Bettino Craxi, şeful PSI, şi a pus capăt Primei Republici italiene, deschizând calea în 1994 pentru un anume Silvio Berlusconi.
Însă în pofida impactului enorm al "Mani Pulite", Italia rămâne cu regularitate lovită de scandaluri de corupţie, de la cele care l-au avut în centru pe Berlusconi şi până la reţeaua amplă "Mafia Capitale" la Roma, trecând printr-o bună parte din marile şantiere ale ţării, cum ar fi digurile proiectului MOSE la Veneţia şi Expoziţia Universală din 2015 de la Milano.
Un raport recent al Direcţiei naţionale antimafia releva chiar o creştere a fenomenului, cu 904 persoane denunţate sau arestate pentru corupţie sau deturnări de fonduri în primul semestru din 2016, comparativ cu 841 de cazuri în semestrul precedent.
"Cu siguranţă, situaţia nu este strălucită, chiar dacă ea s-a îmbunătăţit în ultimii ani", consideră Virginio Carnevali, preşedinte al Transparency International Italia, o organizaţie neguvernamentală care luptă împotriva corupţiei.
"Tendinţa s-a inversat, însă rămân multe lucruri de făcut. Corupţia este astăzi arma preferată a criminalităţii organizate, care ucide mult mai puţin, deoarece este mult mai uşor să corupi decât să ucizi", a declarat el pentru AFP.
"Există o problemă culturală. Italia a fost mult timp dominată de puteri străine şi a păcăli statul însemna a păcăli inamicul, invadatorul. Oamenii nu înţeleg că statul suntem noi, că această corupţie, la fel ca evaziunea fiscală, face să ne dispară banii din buzunare", a adăugat el.
Conform raportului pe 2016 al Transparency International, Italia, cu 47 de puncte, se află pe poziţia 60 din 176 de ţări. Stă cu o poziţie mai bine decât în 2015, însă, în Uniunea Europeană, numai Grecia şi Bulgaria sunt mai prost plasate.
Statul încearcă să răspundă la această provocare şi a creat în urmă cu patru ani Autoritatea Naţională Anticorupţie (ANAC). La conducerea instituţiei se află magistratul Raffaele Cantone, care mizează în primul rând pe virtuţile "transparenţei".
"Ţările care ocupă primele locuri (ale statelor cel mai puţin corupte — n.r.) în clasamentul Transparency International (Danemarca şi Noua Zeelandă, cu 90 de puncte) nu sunt ţări care folosesc metode represive draconice, ci ţări care îşi îndeamnă cetăţenii să colaboreze", a explicat el pentru AFP.
În ultimii ani, Italia a plătit preţul unei legislaţii dorite de Berlusconi, care, pentru a se proteja de numeroase procese deschise împotriva sa, a relaxat legislaţia privind falsificarea de bilanţuri contabile, corupţia sau termele de prescriere a unor delicte fiscale. Însă situaţia s-a îmbunătăţit, dă asigurări Cantone.
Corupţia continuă totuşi să aibă un cost economic enorm pentru Italia. "Estimarea de 60 de miliarde de euro" avansată de unele ONG-uri "nu are niciun fundament, costul este probabil mai mare", a spus el.
Iar corupţia găseşte un teren favorabil cu o administraţie publică italiană care foloseşte banii contribuabililor fără o prea mare eficacitate.
Corupţia în Italia "se manifestă într-un mod extrem de pregnant" în sectorul licitaţiilor publice, a confirmat în această săptămână un raport al Curţii de Conturi.
"Ineficienţa administraţiei publice determină corupţia. Corupţia se naşte din neîncrederea unor cetăţeni faţă de administraţia publică", a mai afirmat Cantone.
Transparency International evidenţiază "corupţia sistemică şi inegalităţile sociale" care "se întăresc reciproc, conducând la o dezamăgire populară faţă de lumea politică şi furnizând un teren fertil pentru apariţia unor politicieni populişti".
Cu alte cuvinte, "dacă toată lumea trişează, trişez" şi eu, rezumă pentru AFP Antonio Di Pietro, care, după ce a trecut prin politică, a devenit avocat.
El a povestit pentru agenţia franceză de presă cum "a marcat fiecare bancnotă" a mitei-capcană în prima anchetă în operaţiunii, din data de 17 februarie 1992.
"Ştiam că urma să fie dată mită, deoarece cel care urma să o facă îmi spusese şi am organizat împreună întâlnirea-capcană. Am marcat bancnotele una câte una şi, când am intervenit, acuzatul mi-a spus: 'Sunt banii mei'. Iar eu i-am răspuns: 'Însă cum vă explicaţi acest semn pe care l-am făcut pe fiecare dintre bancnote?'", îşi reaminteşte Antonio Di Pietro.
El a mai spus că era un sistem de corupţie "care făcea în aşa fel încât dacă te găseai pe o anumită listă de companii, puteai participa la licitaţii, la lucrările publice sau la furnizările de echipamente, altfel erai exclus".
Di Pietro a mai declarat că pentru a distruge un întreg sistem "trebuia găsit un mijloc de a rupe tăcerea, pactul omerta".
"Ancheta 'Mani Pulite' nu este o anchetă asupra corupţiei, este o anchetă asupra neregulilor în bilanţuri. Am înţeles că cea mai mare parte a companiilor implicate în licitaţiile publice aveau filiale în paradisuri fiscale", a adăugat el.
"Or, neregulile în bilanţuri pot fi documentate. Cu ajutorul comisiilor rogatorii am reuşit să obţinem documente şi atunci întrebam compania vizată: 'De ce aţi făcut acest lucru?'. 'Am fost constrânşi', răspundeau companiile, iar în acest fel am rupt pactul tăcerii", a mai afirmat el.
