Vă amintiţi istorioarele cu feciorii Vrâncioaiei, otrăvirea fântânilor şi pârjolirea ogoarelor, pentru ca invadatorii turci să sufere de foame, sete, să moară dacă ar consuma apa din acele fântâni şi cei rămaşi în viaţă să plece? Astăzi ţinta suntem, din nefericire, noi, urmaşii lui Ştefan cel Mare, prigoniţi de cei care ar trebui să realizeze politici naţionale care să genereze dezvoltarea firească a societăţii.
Se pare că noi, ca naţie, suntem urmăriţi de blestemul unor conduceri care adoptă orbeşte măsurile şuierate printre dinţi, fără să ţină cont de consecinţe. Ideile puţine, dar fixe, se îngrămădesc în căpuşoarele micuţe ale unor indivizi frustraţi, neîmpliniţi în vieţile lor de zi cu zi, care găsesc să se răzbune pe naţie, ajunşi la conducerea ei. În comunism unuia i-a venit în cap că trebuie să ne dezvoltăm, să construim, şi a dat ordin strict să se facă acele lucruri cu orice preţ, călcând sub roţile buldozerelor biserici, case ale oamenilor, şi împreună cu ele destine.
Acum, conducătorii portocalii-violeţi inversează procesul. Au purces deci la distrugerea oricărei urme a ceea ce a mai rămas din vechile edificii, obiective economice, care ţineau de strategia naţională. Nu ne trebuie autostrăzi, reţea feroviară, flotă, industrie, agricultură. De asemenea, nu ne trebuie nici bebeluşi, mămici, pensionari, iar persoanele active trebuie fugărite în ţări străine să aducă bani. Înjurăm profesorii, de orice fel, funcţionarii, poliţiştii, jandarmii şi tot ce mai mişcă încă în ţara asta! Iar ăia de la privat să facă bine să muncească 14-16 ore pe zi, fără salariu sau la negru, şi să îşi plătească singuri din buzunare asigurările sociale, medicale, coşniţa şi... ce-o mai fi cazul, dacă le mai rămân bani de facturi sau de trăit.
Din păcate, în frumoasa noastră ţară cei care sunt promovaţi în funcţii de conducere îşi urăsc subordonaţii, suferă de dorinţa recunoaşterii şefiei, preferă să genereze certuri între subordonaţi, considerând că dacă ăia se bat între ei asta le va ocupa suficient de mult timpul şi creierele pentru a nu mai cere salarii. Deci despre ce eficienţă ori progres putem vorbi, la ce putem spera?!
Ce îmi readuce la suprafaţă memoria acum? Luceafărul poeziei româneşti care şi-a petrecut ultimile zile din viaţă îngheţând de frig, şi imprecaţia lui „Unde eşti tu, Þepeş Doamne, ca punând mâna pe ei, să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei!”. Asemeni poetului, căruia în aceste zile îi recunoaştem firav măreţia, deşi l-am lăsat în viaţă să fie măciant de foame şi frig, aproape că nu mai sper în eliberarea acestei naţii, condamnată la vocaţia conducerilor blestemate. Dar, cu toate acestea, nu încetez să îl rog pe Creator să îşi salveze copiii, care au ales greşit, învăluiţi în iluzia promisiunilor argumentate logic, însă lipsite de voinţa înfăptuirii. Zâmbesc trist şi parafrazez din memorie: „Chiar dacă păreau eterne, toate dictaturile şi-au găsit sfârşitul, mai devreme sau mai târziu”.
