Sesiunea a doua a bacalaureatului care se desfăşoară în aceste zile ilustrează cum nu se poate mai bine (sau mai rău, ca să fim corecţi) nivelul de pregătire pe care îl ating „iluştrii” noştri elevi sau, mai grav încă, destui dintre profesori. Şi cum orice lucru din zilele noastre trebuie să aibă o tendinţă (pardon, trend, că ne-am occidentalizat de ne-am rupt...), aşa stă treaba şi cu bac-ul de anul acesta. Adicătelea, faţa de anul dinainte, procentajul liceelor incapabile să producă măcar un elev care să treacă de bac s-a cam dublat. Vorba ceea - „cu cât mai mulţi, cu atât mai vesel”. Că mai bine sigur nu poate fi...
Primele probe, cele de verificare a competenţelor de comunicare în limba română şi în cea maternă, precum şi într-o limbă modernă, au „produs” şi primele nenorociri în ce priveşte rezultatele. Candidaţi care habar n-aveau să vorbească româneşte („Eu ştie româneşte bine tare de tot”), candidaţi care încurcau franceza cu engleza ori cu germana („Je parle very good the français”...), ca să nu mai vorbim de anumite momente debordând de o candoare vecină cu imbecilitatea („Eu pot să vin mâine să dau bacu'? Că azi vreau să mă duc la plajă...”), toate acestea au constituit nu doar „momente vesele” ale examenului maturităţii (halal maturitate...), ci însăşi esenţa acestuia.
În cazul elevilor, toată lumea va zice fie că respectivul e vinovat, pentru că n-a stat cu burta pe carte cât ar fi trebuit, ori a preferat să-şi piardă timpul prin crâşme, pe după blocuri ori prin cine ştie ce cotloane, morfolind printre dinţi o „etnobotanică”. Însă nu mai puţin adevărat este şi că profesorii, adică taman cei care ar fi trebuit să îi înveţe, să le fie exemple elevilor, sunt de multe ori nu tobă de carte, ci nişte stufoase „tufe de Veneţia”, care habar n-au, de exemplu, că între subiect şi predicat nu se pune niciodată virgulă.
Ce ilustrează însă, cu adevărat, aceste rezultate? Că învăţământul românesc de după '89, cel etern reformat şi modernizat, ca „să corespundă mai bine noilor realităţi ale societăţii şi tendinţelor de pe piaţa muncii”, după cum cu emfază au declarat, la vremea mandatului lor, mai toţi conducătorii educaţiei româneşti, este de fapt lipsit de formă şi de fond, nu are nicio bază educativă adevărată pe care să se sprijine, este populat cu tot soiul de specimene pseudo-didactice pe lângă care alde Marius Chicoş Rostogan pare un supra-dascăl cu n-şpe doctorate şi docentate, iar „vocaţia de dascăl” a ajuns să însemne, pentru destui dintre aceşti „pedagogi de şcoală nouă”, doar venitul la slujbă şi plecatul de acolo, după 5-6 ore petrecute cu mintea plecată spre cu totul alte zări decât cele ale educării elevilor.
Iar în aceste condiţii, nici nu-i poţi pretinde unui elev să ştie cât fac 1 şi cu 1, dacă profesorul lui habar n-are asta. Dacă profesorul lui de română n-a reuşit să-l înveţe nu să scrie, dar măcar să vorbească normal româneşte, ori dacă profesorul de istorie le încurcă pe Ana Pauker şi Ana Ipătescu, nu poţi spune că vinovat este elevul...
