Acasă, la rude sau în vacanţe aiurea în lume, indiferent unde aţi ales să petreceţi Sărbătoarea Învierii Domnului, eu vă doresc tuturor să aveţi parte de linişte, de mese îndestulate şi de o companie care să vă binedispună. Uitaţi de grijile de la serviciu - care aveţi un serviciu! - sau de problemele din familie şi alegeţi liniştea sufletească. Nimic nu contează mai mult. Chiar nu are rost să vă mai faceţi probleme pentru lucruri mărunte, de genul: şeful n-a dat niciun şfanţ primă, ba chiar nici salariul la timp; mama de la ţară i-a dat mai multe lui frate-miu; finii iar vin peste noi, că ei n-au înroşit niciun ou, să facă pagubă la alţii... etc. Românul obişnuieşte să se încarce cu astfel de energii negative în preajma sărbătorilor, de parcă ar mânca şi ar bea cu zece guri şi ar fi la întrecere cu rudele, vecinii şi prietenii. Absolut neproductiv!
În cei aproape 25 de ani de căsnicie, de când m-am văzut la casa mea, cu familie, gospodărie şi seviciu, an de an, sărbătorile de orice fel parcă veneau cu parul: muncă multă, stres pe măsură, bani aruncaţi pe toate cele, oboseală şi ceva nervi pe deasupra. Au fost ani în care nu mi-a ieşit cozonacul aşa cum îmi doream şi mă apucam de a doua tură, ca nebuna. Vopseam zeci de ouă, pe care le ciocneam şi nu le mâncam, iar după Paşte mă apucam iar de gătit, folosind reţete menite să valorifice ouăle nemâncate şi cozonacul uscat (am strâns în timp câteva reţete absolut delicioase în care se folosesc astfel de ingrediente), dar uitam adesea să mă bucur de sărbătoare. Norocul meu era acela că însuşi gătitul, la fel ca şi primirea celor dragi la masă, era pentru mine o încântare. Mi-a plăcut întotdeauna să gătesc şi să-i uimesc pe cei din jur cu preparatele şi asta era principala mea preocupare de sărbători. Anul trecut, fiind primul an în care la masa mea nu mai puteau sta mama şi sora, am simţit nevoia să... fug. Am încărcat portbagajul cu de toate şi am plecat la socri, unde am... hibernat, fără vlagă, fără chef şi cu sufletul împietrit. Nimic nu avea să mai fie cum a fost. A fost ca un duş rece pentru mine. Am înţeles atunci că tot ce contează este să fii împreună cu cei dragi, să fii sănătos şi liniştit. Şi, dacă nu se poate, e musai să faci în aşa fel încât măcar să nu fii singur şi să nu suferi.
Anul acesta fug iar, dar mult mai departe, pentru că acasă totul îmi aminteşte de cei dragi care nu mai sunt şi nici nu vor mai fi. Voi încerca să mă bucur de zilele libere, de anturaj şi de locaţie. Voi încerca să am un Paşte liniştit.
Am scris aceste rânduri aşa cum aş scrie un jurnal, deşi poate că pe prea puţini interesează ce fac eu de Paşte. Nu asta e ideea. Ce vreau eu să vă transmit vouă, tuturor, în aceste zile de mare sărbătoare, fie că sunteţi sau nu credincioşi şi apropiaţi de cele sfinte, este că bucuria, la fel ca tristeţea, este în noi dacă îi facem loc iar oamenii care ne aduc bucuria în suflet trebuie ţinuţi aproape cât va vrea Dumnezeu să ni-i lase. Hristos a înviat!
În cei aproape 25 de ani de căsnicie, de când m-am văzut la casa mea, cu familie, gospodărie şi seviciu, an de an, sărbătorile de orice fel parcă veneau cu parul: muncă multă, stres pe măsură, bani aruncaţi pe toate cele, oboseală şi ceva nervi pe deasupra. Au fost ani în care nu mi-a ieşit cozonacul aşa cum îmi doream şi mă apucam de a doua tură, ca nebuna. Vopseam zeci de ouă, pe care le ciocneam şi nu le mâncam, iar după Paşte mă apucam iar de gătit, folosind reţete menite să valorifice ouăle nemâncate şi cozonacul uscat (am strâns în timp câteva reţete absolut delicioase în care se folosesc astfel de ingrediente), dar uitam adesea să mă bucur de sărbătoare. Norocul meu era acela că însuşi gătitul, la fel ca şi primirea celor dragi la masă, era pentru mine o încântare. Mi-a plăcut întotdeauna să gătesc şi să-i uimesc pe cei din jur cu preparatele şi asta era principala mea preocupare de sărbători. Anul trecut, fiind primul an în care la masa mea nu mai puteau sta mama şi sora, am simţit nevoia să... fug. Am încărcat portbagajul cu de toate şi am plecat la socri, unde am... hibernat, fără vlagă, fără chef şi cu sufletul împietrit. Nimic nu avea să mai fie cum a fost. A fost ca un duş rece pentru mine. Am înţeles atunci că tot ce contează este să fii împreună cu cei dragi, să fii sănătos şi liniştit. Şi, dacă nu se poate, e musai să faci în aşa fel încât măcar să nu fii singur şi să nu suferi.
Anul acesta fug iar, dar mult mai departe, pentru că acasă totul îmi aminteşte de cei dragi care nu mai sunt şi nici nu vor mai fi. Voi încerca să mă bucur de zilele libere, de anturaj şi de locaţie. Voi încerca să am un Paşte liniştit.
Am scris aceste rânduri aşa cum aş scrie un jurnal, deşi poate că pe prea puţini interesează ce fac eu de Paşte. Nu asta e ideea. Ce vreau eu să vă transmit vouă, tuturor, în aceste zile de mare sărbătoare, fie că sunteţi sau nu credincioşi şi apropiaţi de cele sfinte, este că bucuria, la fel ca tristeţea, este în noi dacă îi facem loc iar oamenii care ne aduc bucuria în suflet trebuie ţinuţi aproape cât va vrea Dumnezeu să ni-i lase. Hristos a înviat!
