Campionatul Mondial de fotbal este mai mult decât o competiţie sportivă. Manifestarea reprezintă o adevărată sărbătoare de culoare, muzică, voie bună şi întrecere între naţiunile calificate la această competiţie. Mondialul din 1978 din Argentina îmi este întipărit în memorie doar parţial, pentru că eram prea mic pentru a decanta valorile fotbalistice. Îmi aduc aminte doar tricourile naţionalei Argentinei şi cei doi jucători uriaşi care au dominat competiţia: Kempes şi Passarela. Primul campionat pe care l-am putut vedea cap-coadă a fost cel din 1982, disputat în Spania. Cum în România începuse comunismul feroce cu faţa hâdă, am fost nevoit să comut la ruşi pentru a vedea meciurile de la Espana '82. Ţin minte că ne-am strâns mai mulţi vecini în curtea bunicii mele şi am urmărit cu sufletul la gură vedete despre care doar auzisem sau citisem în cărţi sau ziare. Zico, Maradona, Rumenigge, Platini, Francis au făcut spectacol. Totul a fost fascinant şi această competiţie mi-a marcat în mod pozitiv copilăria. Nu înţelegeam bine pe atunci din ce motiv nu transmit şi ai noştri cea mai mare competiţie planetară a fotbalului. A urmat Mondialul din '86, pe care l-am savurat tot la ruşi, pentru că la noi erau doar 2 ore de program TV. A venit aşa-zisa Revoluţie şi mondialele au reapărut la televiziunea naţională. Din fericire, odată cu reluarea transmisiunilor a apărut şi o naţională fantastică a României, condusă de Gică Hagi. Au fost 10 ani de calificări şi 5 turnee finale, 3 mondiale şi 2 europene. Spectacolul a fost total, iar tricolorii au scos în stradă mai mulţi români decât în decembrie 1989. Mondialele deveniseră o religie în România şi posesorii de terase abia aşteptau un turneu final pentru a face vânzări impresionante. România nu a mai reuşit să se califice la mondiale din 1998 încoace şi interesul românilor pentru Mondialul de fotbal a scăzut considerabil.
De ce nu a mai reuşit prima reprezentativă să se mai califice la un turneu final... este o întrebare la care ar trebuie să răspundă Mircea Sandu şi acoliţii săi. „Naşul” şi-a bătut joc de banii aduşi de Generaţia de Aur a fotbalului românesc şi a dus România în lumea a treia a sportului rege. Iată însă că în Brazilia, ţara cea mai laureată la mondiale, începe o nouă ediţie a celei mai urmărite competiţii de pe glob.
Pronosticuri cu privire la viitoarea campioană mondială cu greu pot fi făcute. Spania vrea să-şi apere titlul, dar Brazilia nu vrea să rateze cucerirea celui de-al şaselea loc 1. Argentina, Germania, Olanda stau şi ele la pândă. Nu pot fi excluse din calculele hârtiei nici Belgia, Italia, Anglia, Uruguay sau Columbia. Ce să mai spunem despre Portugalia, Elveţia, Coasta de Fildeş, Ghana sau Camerun? Pare cel mai puternic mondial din istorie, iar lupta pentru cucerirea titlului va fi teribilă.
Chiar dacă România nu va fi prezentă la turneul final, sunt convins că românii vor savura o competiţie care se desfăşoară într-o ţară în care fotbalul este religie. Chiar dacă mulţi dintre brazilieni protestează împotriva guvernului ţării lor, care a alocat o sumă imensă organizării competiţiei, sunt sigur că Mondialul brazilian va fi cea mai spectaculoasă competiţie din istoria acestui sport. Messi sau Robben, Neymar sau Iniesta? Care dintre aceşti uriaşi jucători va reuşi să-şi ducă naţionala spre cel mai râvnit trofeu din lumea sportului? Eu merg pe magia lui Messi şi pronostichez o finală unică Brazilia-Argentina. Cât despre naţionala României... numai de bine şi la cât mai multe meciuri cu Albania şi Luxemburg. Mă întreb: Victor Piţurcă va urmări vreun meci de la Mondiale? Poate măcar meciurile Greciei să le vadă, pentru că echipa elenă este fosta şi viitoarea noastră adversară. Sper din suflet să-şi şi noteze ceva, pentru că trec anii şi a început să uite. Începe Mondialul... din păcate, din nou fără România.
