Performanţele din ultimul an ale Simonei Halep demonstrează încă o dată, dacă mai era cazul, că dacă ştii ceea ce vrei de la viaţă şi, mai ales, dacă eşti puternic mental, poţi ajunge oriunde vrei. În cazul Simonei, voinţa a fost dublată de un talent ieşit din comun, iar statul român, ca de obicei, nu a contribuit cu absolut nimic la performanţele jucătoarei de tenis. Tatăl său a fost nevoit să vândă diverse lucruri din casă şi să facă alte sacrificii pentru a plăti antrenamentele, deplasările, echipamentul, antrenorii şi toate celelalte lucruri de care un sportiv are nevoie pentru a face performanţă. Astăzi ne mândrim cu Simona, cu faptul că numele de român este rostit din nou cu respect în Europa şi oriunde în lume, dar să nu uităm cum ne cinstim noi campionii. Gică Popescu, fost căpitan al Barcelonei, este la puşcărie, deşi a plătit tot prejudiciul care s-ar fi creat statului român în urma afacerii transferurilor din fotbal, iar tatăl său a murit, cel mai probabil de inimă rea, pentru că nu a suportat să-şi vadă fiul după gratii. Judecătorii au comis-o rău de tot, punând semnul de egalitate între Gică Popescu şi Giovani Becali sau Mihai Stoica şi aplicând acelaşi tratament penal tuturor celor inculpaţi în acel dosar. Nu m-ar mira ca peste ceva ani Simona Halep să aibă parte de un tratament similar. Spun asta pentru că în România totul este posibil. Statul român a demonstrat până acum un singur lucru, şi anume că ştie să îşi protejeze infractorii. Nu mai departe de acum câteva zile Parlamentul a refuzat, din nou, să-şi dea avizul pentru a permite arestarea preventivă a unui deputat, suspectat de fapte de corupţie. Cei care ne conduc catadicsesc să vorbească de ce trebuie făcut pentru sport doar când cineva ca Simona Halep reuşeşte o performanţă de genul celei de la Roland Garros. Sportivii sunt nevoiţi în momentul de faţă să se descurce singuri, să facă sacrificii materiale dincolo de ce şi-ar fi imaginat vreodată pentru a putea spera că vor ajunge să performeze la nivelul la care ştiu că o pot face. Între timp, sportul românesc, indiferent de disciplină, este distrus sistematic de lipsa de preocupare a autorităţilor, dar şi de cei care încearcă să se folosească de numele unor cluburi sau de performanţele unor jucători pentru a face bani pe seama lor. Un alt miliardar de carton al României, Adamescu, a reuşit să aducă Oţelul aproape de faliment, aruncând cu mii de euro în stânga şi-n dreapta, numai la club nu a dat nimic, ca să dau un singur exemplu. Sportul românesc se află deja pe marginea prăpastiei şi nu se întrevăd deocamdată speranţe că lucrurile se vor schimba în viitorul apropiat. Societatea românească a dovedit că nu vrea sau nu poate, cel puţin deocamdată, să facă nimic pentru sport în general, deşi aceasta este una dintre cele mai facile căi pentru a face cunoscută România în lume. Dacă nu vor să ajute sportivii, în special pe cei de performanţă, cred că autorităţile ar trebui măcar să încerce să nu le mai facă viaţa mai grea decât este, aşa cum au reuşit până acum.
