Nu sunt regalistă. Înainte de 1989 nu m-a preocupat nicio clipă regalitatea. Prea eram îndoctrinată cu principii socialiste, pe care le învăţam papagaliceşte, pentru că-mi erau cerute la şcoală şi ulterior pentru a accede la studii superioare. După Revoluţie am exaltat. Nu ştiu pentru ce. Acum, recitind rândurile pe care le scriam pentru fiul meu - începusem un jurnal în momentul în care am aflat că voi avea un copil şi la momentul '89 acesta avea un an şi jumătate - constat că nu m-a interesat atunci ce va aduce viitorul, ci doar mă bucuram că vine o schimbare. Următorii 21 de ani mi-au adus multă dezamăgire. Cu fiecare an ce trecea simţeam tot mai multă dezamăgire. Şi totuşi nu m-am gândit nicio clipă că era mai bine înainte. La fel cum nu m-am gândit nicio clipă să aprofundez chestiunea monarhiei şi să văd dacă mi-ar surâde revenirea ei. Recunosc însă că simt un oarecare respect pentru monarhii din toată lumea, deşi am citit mult despre problemele din familiile regale, despre lupte interne şi jocuri de culise, despre desfrâu şi trădare. Au, însă, şi acestea, farmecul lor.
Acum, revenind la chestiunea monarhiei române, recunosc faptul că nu am studiat arborele genealogic şi nu mă pot pronunţa asupra legitimităţii unor membri ai casei regale. Am căutat însă să înţeleg ura viscerală a unor români cu funcţii înalte faţă de regele Mihai. Istoria - cea scrisă şi băgată nouă sub nas - este needificatoare. Am auzit istorici care spun că istoria trebuie rescrisă, pentru că ceea ce avem acum conţine multe minciuni sau, în cel mai fericit caz, interpretări eronate. Eu îmi doresc o istorie fără echivoc, pe care să o pot povesti copilului meu, ca o poveste despre trecut şi ca o lecţie pentru viitor. Acum nu cred că o am. Am însă un prezent care mă înspăimântă. Atâta ură şi inconştienţă câtă am văzut în ultimele săptămâni mă face să mă ruşinez de originile mele.
Ieri a vorbit pentru noi toţi, pentru prima oară după 1 decembrie 1946, un rege. Un om. Un bătrânel, în ultimă instanţă, care la cei 90 de ani ai săi poate vorbi de trecut în cunoştinţă de cauză. Sunt atât de puţini cei care pot spune că au trăit istoria... Măcar pentru asta şi tot ar fi trebuit să i se arate respect.
Cei care ne conduc astăzi nu conştientizează faptul că şi ei peste câteva zeci de ani vor fi istorie şi, dacă astăzi se cred pe cai mari, mâine e posibil ca numele lor să intre în paginile cărţilor de istorie la capitolul „aşa nu”.
Mă doare că preşedintele şi premierul momentului nu au arătat respect OMULUI Mihai I. Nu regelui, ci omului. Mă doare şi mai mult faptul că patriarhul BOR a făcut acelaşi lucru. Biserica nu poate face politică iar cel care trâmbiţează de la cel mai înalt nivel că îl iubeşte pe Dumnezeu nu are voie să judece un rege... un om... un om în vârstă cu un trecut plin de istorie.
Nu sunt regalistă... Iubesc însă oamenii care sunt OAMENI şi, deşi nu am toate elementele pentru a spune dacă Mihai I a fost un rege bun sau dacă a făcut greşeli fatale pentru România, faptul că liderii noştri actuali s-au purtat cu el necuviincios mă face să-l plac astăzi pe fostul monarh. Admir decenţa familiei regale afişată ieri. Şi să vă mai spun ceva. Chiar dacă nu mi-ar fi plăcut discursul regelui, tot aş fi apreciat ceva la el: faptul că nu şi-a jignit adversarii. Decenţa ne lipseşte nouă, celor scăpaţi de comunismul îndobitocitor şi intraţi brusc în capitalismul sălbatic. Decenţa...
